Cu trei decenii înainte ca reactorul nuclear de la Cernobîl sa explodeze s-a produs un alt accident major la o alta centrala nucleara sovietica, dar acesta a fost trecut multa vreme sub tacere de autoritatile de la Kremlin.
Accidentul a avut loc la Mayak, una dintre cele mai mari instalatii nucleare din Rusia, situata în apropierea orasului Kistim din districtul Celiabinsk, din sudul muntilor Ural. Instalatia a fost construita în 1948, la scurt timp dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial spre a produce plutoniu pentru fabricarea de arme nucleare.
Lavrenti Beria, maresal al Uniunii Sovietice, seful politiei secrete si seful programului nuclear, a fortat peste 40.000 de detinuti din Gulag si prizonieri de razboi sa construiasca centrala si orasul închis Ozersk, unde urmau sa locuiasca personalul si familiile lor.
Centrala nucleara acoperea peste 90 de kilometri patrati si era înconjurata de o zona de excludere de 250 de kilometri patrati. Era suficient de mare pentru a fi un oras, dar Mayak si Ozersk nu se aflau nicaieri pe hartile publice sovietice. Existenta si locatia sa au fost tinute secrete.
Înca de la început, Mayak a fost o instalatie periculoasa. Deseurile radioactive produse de combustibilul nuclear uzat au fost depozitate în subteran, dar atunci când amplasamentul a ramas fara spatiu, în loc sa se opreasca productia pâna la construirea unor noi instalatii subterane, materialul extrem de radioactiv a fost aruncat în râul Tecea, care se deplasa lent si care era utilizat de peste o suta de mii de persoane din comunitatile din aval. În plus, reactoarele erau racite cu apa din lacul Kîzîltas, apa contaminata fiind evacuata direct în lac. În câtiva ani, toate corpurile de apa din jurul Mayak au devenit puternic contaminate. Protocoalele de siguranta necorespunzatoare au dus la mai multe accidente mortale. Cel mai notabil, asa-numitul „dezastru Kistim”, a avut loc pe 29 septembrie 1957, când sistemul de racire al unuia dintre rezervoarele de stocare a deseurilor a cedat, iar rezervorul a explodat cu o forta echivalenta cu aproximativ 70 de tone de TNT. Desi nu au existat victime imediate în urma exploziei, violenta a degajat un nor de deseuri radioactive care s-a înaltat pe cer pâna la o altitudine de un kilometru.
În urmatoarele câteva zile, norul radioactiv s-a deplasat spre nord-est pe sute de kilometri, contaminând o suprafata de aproximativ 15.000-20.000 de kilometri patrati si punând în pericol viata a 270.000 de persoane. Evacuarea celei mai apropiate asezari a început abia o saptamâna mai târziu. Informatii vagi despre un posibil accident catastrofal au început sa apara în presa occidentala înca din 1958.
Un ziar din Copenhaga a fost primul care a publicat povestea, sustinând ca aceasta ar fi fost un factor în decizia sovietica de a suspenda unilateral testele nucleare în luna martie a aceluiasi an. Imaginea a devenit oarecum clara abia în 1976, când Zhores Medvedev, un biolog sovietic exilat care traia în Anglia, a publicat o serie de articole despre dezastru în New Scientist. Dar în lipsa unor informatii verificabile, multi s-au îndoit de relatarile lui Medvedev.
Desi existenta unei vaste zone contaminate a fost confirmata de un raport întocmit de cercetatorii de la Oak Ridge National Laboratory din Tennessee, nu s-a gasit nicio dovada concreta ca respectiva contaminare fusese cauzata de un accident nuclear. Abia dupa destramarea Uniunii Sovietice, a aparut adevarata amploare a accidentului.
Potrivit lui Medvedev, dezastrul de la Kistim a fost mai grav decât cel de la Cernobîl din cauza eliberarii unei cantitati mai mari de strontiu-90 (o substanta puternic radioactiva). Cazurile de cancer, malformatii congenitale si alte probleme majore de sanatate ramân ridicate si în prezent în rândul locuitorilor din regiune.
GABRIEL TUDOR
Comentarii