Înca de la o vârsta frageda, Petru I al Rusiei, viitorul Petru cel Mare, si-a manifestat dispretul fata de ceremonialul curtii tariste si fata de limitele impuse de biserica ortodoxa. La 18 ani, el a pus bazele unui grup excentric si emblematic, numit „Sinodul Jucaus, Betiv si de Nelegiuiti”.
Acest club, alcatuit din prieteni apropiati, nobili si demnitari, era dedicat în exclusivitate betiei, petrecerilor si satirizarii institutiilor religioase, într-un spirit de carnaval perpetuu.
Prin organizarea acestui „sinod” stropit din belsug cu alcool, Petru nu doar sfida cu umor vechile traditii ale Rusiei, ci le si demonta, încurajând o atmosfera de libertate debordanta – de la jocuri absurde la degustari fara limite, toate sub semnul unui regim al umorului licentios. Pe masura ce clubul evolua, ritualurile deveneau tot mai elaborate si mai pline de ridicol. Nobilii primeau titluri parodice – unii deveneau „papi”, altii „cardinali”, „arhimandriti”, figuri carnavalesti ce parodiau ierarhia bisericii. Petrecerile erau elaborate si pline de fast, cu dansuri, costume si betii care întreceau orice închipuire: membrii consumau cantitati impresionante de vodca, ajungând pâna la limitele comei alcoolice.
Se spune ca un oaspete întârziat la o petrecere imperiala era obligat sa bea „cupa de pedeapsa” – o portie de vodca servita într-o cupa masiva de 1,5 litri, cunoscuta ca „Marele Vultur”.
Ritualul era pe cât de umilitor, pe atât de periculos: puterea traditionala a aristocratiei se masura uneori în capacitatea de a înghiti, cât mai rapid, o cantitate imensa de alcool. Petrecerile puteau dura zile întregi, iar amintirea lor era adesea pierduta în ceata betiei. Tarul însusi marturisea uneori ca nu îsi mai aminteste cum a plecat de la o astfel de adunare, fiind cuprins de „darul lui Bachus”, dupa cum scria el în scrisori catre apropiati. Petru a transformat locuinta favoritului sau, Franz Lefort, într-un adevarat club al festivitatii: a construit o sala atât de vasta încât putea gazdui pâna la 1.500 de persoane, o capodopera arhitectonica dedicata manifestarilor bahice. Acea cladire, în stil occidental, simboliza tranzitia Rusiei catre modernitate – dar era în acelasi timp si antiteza ei, pentru ca acolo se celebra cu sânge rece caricatura puterii, betia si ridicolul.
Atmosfera creata era halucinanta: unii invitati se îmbolnaveau grav sau chiar mureau din cauza alcoolului, fie prin intoxicatie, fie prin abuz fizic sau batai, în mijlocul petrecerii. Exista relatari despre ambele situatii – unii pledau pentru încetarea betiilor, iar Petru îi invita pe cei obositi de bautura sa mai bea un pahar.
Se spune ca un ambasador francez, captiv în protocolul betiei, a încercat sa paraseasca masa sobru si a fost oprit de paznici înarmati, pentru a fi obligat sa continue. Era o lume în care betia era atât instrument de distractie, cât si arma: Petru n-a ezitat sa foloseasca un banal aranjament marital pentru a forta mirele, un înalt boier rus, sa bea pâna la moarte – si astfel a-i anexa domeniile.
Acest mod de a conduce, prin betie, umor, satira si violenta, reflecta o fire contrastanta: Petru era reformator, dar si un tânar exaltat, dispus sa îsi testeze limitele si pe cele ale altora.
Nu în ultimul rând, controlul alcoolului de catre stat a avut un rol clar în finantarea imperiului. Statele moderne pretind sa fie rationale, dar la curtea lui Petru, alcoolul a fost motorul financiar al modernizarii si extinderii teritoriale.
GABRIEL TUDOR
Comentarii