Raspândit mai mult decât ne imaginam, termenul de tulburare bipolara a înlocuit termenul, mai vechi, de psihoza maniaco-depresiva, care se refera la schimbari de dispozitie excesive sau inadecvate, atât în directia depresiei, cât si a maniei (agitatie fizica si mentala).
Acest dezechilibru este cel mai adesea înteles gresit si nediagnosticat, deoarece subiectul este catalogat ca fiind „temperamental”, la limita, excesiv, furios etc. – termenii mascând realitatea unei tulburari de dispozitie.
Se estimeaza ca una din patru persoane va experimenta una sau mai multe tulburari mintale pe parcursul vietii, tulburarea bipolara fiind inclusa în aceasta categorie, alaturi de depresie si schizofrenie. La o persoana fara tulburare bipolara, comportamentul ramâne normal si social, fara agresivitate, depresie sau excitatie excesiva.
Depresia este brusca si uneori profunda. Dupa caz, poate implica o pierdere a memoriei, atentiei si concentrarii, ceea ce poate duce la perturbarea activitatilor zilnice. În alte situatii, simptomele iau forma unui acces brusc de depresie: stima de sine scazuta, gânduri suicidare, pierderea energiei si tulburari de somn.
De asemenea, pot aparea atacuri de anxietate. În unele cazuri, pot aparea halucinatii auditive (voci, zgomote) sau vizuale, iar din aceasta cauza, tulburarea bipolara a fost considerata în mod eronat o „psihoza”.
Exista doua forme distincte ale afectiunii. În episodul maniacal, persoana este vesela, joviala, extrovertita, hiperactiva si euforica, într-o masura excesiva, dar poate fi si agresiva si iritabila fara motiv.
Gândurile pot pierde contactul cu realitatea, persoana poate crede ca este brusc foarte puternica, uneori rezultând gânduri sau opinii delirante. Aceasta poate duce la probleme de comportament, cum ar fi agresivitatea fizica sau verbala, iar bolnavul experimenteaza o suferinta semnificativa. În episodul hipomaniacal, subiectul îsi pastreaza controlul asupra comportamentului.
La o persoana care trece printr-un episod depresiv, autenticitatea comportamentului suicidar nu trebuie niciodata pusa la îndoiala. Aceasta este perfect capabila sa aleaga mijloace eficiente pentru a-si pune capat vietii, ceea ce demonstreaza hotarârea sa. Medicul de urgente va administra un neuroleptic si va spitaliza pacientul într-o unitate medicala unde tratamentul va continua.
Iata ce trebuie evitat:
– resemnarea fata de situatie, care se poate manifesta din partea celor din jur ca abandon, excludere si devalorizare;
– dramatizarea, care provoaca anxietate, sentiment de fatalitate si pesimism semnificativ, ceea ce creste riscul de recidiva;
– reprimarea si amenintarile, deoarece duc la regresie si vinovatie;
– trivializarea, deoarece induce persoana în vinovatie, facând-o sa se simta responsabila pentru propria nenorocire;
– judecata, care creste sentimentul de vinovatie si devalorizarea;
– respingerea: durerea emotionala este atunci semnificativa;
– încurajare excesiva: provoaca un sentiment de esec la cea mai mica recidiva.
Între episoadele bolii, tratamentul pe termen lung consta în administrarea regulata a unui stabilizator de dispozitie, combinat cu psihoterapie. Medicamentele active, desi apartin unor clase diferite, actioneaza pe acelasi principiu la nivelul anumitor conexiuni neuronale din creier si nu modifica în niciun fel personalitatea.
Tratata din timp si eficient, boala se stabilizeaza si este recurenta, cu perioade de stabilitate completa, pe deplin compatibile cu o viata normala. În schimb, riscul de recidiva este cu atât mai mare daca bolnavul întrerupe tratamentul.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii