Fara îndoiala ca putine personaje istorice au avut o reputatie atât de proasta precum Caterina de Medici, regina a Frantei între 1547 si 1559 si de mai multe ori regenta, în numele fiilor sai minori. Nici un istoric modern nu va pune la îndoiala rolul jucat de ea în cadrul razboaielor religioase, ce au sfâsiat Franta în a doua jumatate a secolului XVI dar exista totusi o imensa diferenta de abordare în ceea ce priveste politica dusa de aceasta femeie cu o personalitate deosebita: în vreme ce unii considera ca ea a inflamat situatia, generând conflicte fratricide soldate cu mii de victime si a folosit cele mai violente mijloace spre a-si elimina oponentii, altii cauta sa o prezinte drept un lider vizionar, ce a înteles ca numai o monarhie puternica, absolutista, putea face din Franta o mare putere europeana.
Urâta Caterina si adorata Diana
Astazi, opinia publica de pretutindeni are o parere cvasideplorabila fata de Caterina de Medici, considerând-o una dintre principalii responsabili pentru masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu, când mii de hughenoti au fost ucisi, inclusiv liderul lor, amiralul Coligny. Si totusi în ultima vreme, istorici precum Nicola Sutherland sau Jean-Louis Bourgeon au încercat sa releve acea dimensiune a Caterinei despre care cronicarii contemporani, în marea lor majoritate ostili „italiencei” nu spun mare lucru.
Dar ce se stie despre Caterina? Nascuta la Florenta, ca fiica a lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, si a Madeleinei, contesa de Boulougne, ea a ramas orfana de ambii parinti la doar câteva saptamâni de la venirea pe lume. Crescuta în împrejurari vitrege, a învatat de mica sa se apere de primejdii, sa teasa intrigi si sa atace cu înversunare, într-o lume care, în plina epoca a Renasterii era mai barbara poate decât cea a întunecatului Ev Mediu. La doar 14 ani devine sotia lui Henric, al doilea fiu al regelui francez Francisc I si, când acesta urca pe tron, va fi regina consoarta.
Dar Henric, un aventurier afemeiat, care nu mostenise nimic din geniul politic al tatalui sau, o exclude total din viata politica si, la curte, Caterina traieste într-o recluziune totala. Nimeni nu are ochi decât pentru favorita regelui, superba Diana de Poitiers si când aceasta moare, la o vârsta extrem de frageda, toti o blameaza pe Caterina. Motivele nu sunt greu de priceput: italianca era urâta de francezi, care o divinizau în schimb pe Diana si este evident ca partida Caterinei ar fi avut cel mai mult de câstigat din disparitia frumoasei amante. Si totusi, asa cum am avut prilejul sa aratam, într-un numar trecut al revistei noastre, evidentele istorice demonstreaza clar ca regina nu a avut nici un amestec în moartea, cauzata de boala, a tinerei favorite.
Mama statului
Moartea regelui Henric II, în 1559, o propulseaza pe Caterina în arena politicii internationale. Iar italianca dovedeste ca e perfect pregatita pentru a juca rolul principal. Este regenta pentru fragilul ei fiu mare, Francisc II, care moare, la doar 16 ani. Plângându-l cu un ochi, cu celalalt regina vegheaza ca fratele lui mai mic, Carol IX, de 10 ani, sa nu fie amenintat de nimic. Dar si acesta moare, în 1574, si pâna la disparitia ei, în 1589, regina va supraveghea cu atentie orice miscare a fiului mezin, Henric III, care nu ia nici o decizie fara stirea mamei. Ce s-ar fi întâmplat daca în spatele celor trei regi, printre cei mai slabi si mai nesiguri suverani din istoria Frantei, nu s-ar fi aflat o femeie precum Caterina?
Raspunsul nu e greu de dat si chiar si cronicarii ostili acesteia o recunosc: regatul ar fi cazut prada unor conflicte interne ce s-ar fi încheiat, desigur, cu destramarea sa, mai ales în conditiile în care puternicii vecini – Anglia, Spania, Imperiul German – chiar asta asteptau. Dar destinul acestei mari natiuni a hotarât ca, în aceste vremuri ostile, în fruntea sa sa se afle o femeie nici macar franceza, prin nastere, dar care a luptat pentru Franta cu mai multa energie decât toti regii de pâna la ea.
Ar fi gresit sa o consideram pe Caterina o femeie însetata de sânge, care a calcat pe cadavre spre a se mentine la putere. Documentele contemporane o arata chiar preocupata de gasirea unei solutii pasnice pentru conflictele religioase ce subminau Franta si este clar ca regina a facut totul pentru a calma spiritele, acceptând chiar unele concesii politice si religioase pentru hughenoti. Când a înteles ca doar o masura dura, ferma, poate salva situatia, si-a dat girul pentru actiunea violenta din ziua Sfântului Bartolomeu, care a curmat vietile a mii de protestanti dar a asigurat stabilitatea monarhiei franceze si mai ales mentinerea pe tron a dinastiei de Valois. Nu întâmplator, Henric III, fiul sau favorit si unul dintre cei mai buni regi pe care i-a avut Franta a numit-o „nu doar mama noastra, ci si mama statului nostru”…
GABRIEL TUDOR
Comentarii