Era aviatica, inceputa in urma cu mai bine de un secol in urma, a adus omenirii numeroase avantaje, scurtand extrem de mult distantele de-a lungul si de-a latul planetei si conferind calatorilor un confort remarcabil. Totusi, ea a fost presarata, cand si cand, de catastrofe care au provocat multe victime omenesti si pagube imense. Unul dintre cele mai mari dezastre de acest gen a fost prabusirea dirijabilului german Hindenburg, incident care a marcat practic incheierea epocii zepelinelor.
Aterizare amanata
Dirijabilul purtand numele fostului lider german Paul von Hindenburg, a plecat in seara zilei de 3 mai 1937 din Frankfurt spre Statele Unite, in prima dintre cele zece calatorii transatlantice programate sa se desfasoare in urmatoarele luni. Cu exceptia unor vanturi puternice, care au incetinit traversarea Atlanticului, zborul a fost lipsit de evenimente. Aeronava avea la bord 35 de pasageri (desi putea gazdui 70) si 61 membri ai echipajului, insa pentru zborul de intoarcere toate locurile fusesera ocupate, de catre americani bogati care doreau sa fie prezenti la ceremoniile de incoronare a regelui George VI, de la Londra.
Hindenburg se afla deja cu opt ore intarziere fata de program cand a trecut pe deasupra orasului Boston, in dimineata zilei de 6 mai si aterizarea la Lakehurst, punctul final al voiajului, a fost amanata din cauza furtunilor produse in acea dupa-amiaza. Ca atare, capitanul Max Pruss a ordonat ca nava sa se indrepte spre New Jersey, pentru a survola zona, si cand pe la 18:22 a primit permisiunea de aterizare, s-a indreptat iarasi spre Lakehurst. Aici, la ora 19:00, au inceput manevrele de aterizare. Cand dirijabilul a ajuns la o altitudine de 90 m, cameramanii care filmau, de la sol, au oprit aparatele: astfel s-au pierdut primele momente ale tragediei, care, studiate pe film, ar fi putut elucida cauza dezastrului.
„Ciuperca de foc” a mistuit in cateva secunde aeronava
La 19:25, cativa dintre cei prezenti la sol au observat o parte a invelisului de panza al aparatului fluturand, ca si cum acolo ar fi existat scapari de gaz. De asemenea, s-au observat scantei albastrui, posibil de electricitate statica, in partea din spate a aeronavei, cu cateva secunde inainte ca aceasta sa fie cuprinsa de flacari. Au existat controverse privitoare la locul exact unde a izbucnit incendiul, dar desi nu s-a putut stabili nici pana astazi cu precizie acest loc, cert este ca in cateva secunde, dirijabilul era „o ciuperca de foc”, dupa cum s-a exprimat un martor aflat la sol.
Uriasa structura care sustinuse in aer aparatul s-a prabusit, fiind mistuita de flacari si, desi hidrogenul arsese, rezervele de motorina de la bordul lui Hindenburg au continuat sa arda, timp de cateva ore. Unii sugereaza ca dirijabilul ar fi ars complet in 34 secunde, altii in 32 sau 37. O analiza ulterioara, efectuata de Addison Bain de la NASA, a sugerat insa ca timpul de ardere ar fi fost mult mai mic, de pana la 20 secunde. Cum de a fost posibila o asemenea drama? Inainte de Hindenburg, mai existasera accidente cu implicare a unor dirijabile, dar majoritatea aparatelor respective erau de fabricatie britanica sau americana. Zepelinele germane erau renumite pentru siguranta lor deosebita – contele Zeppelin zburase fara probleme mai bine de un milion si jumatate de kilometri, facand chiar inconjurul lumii intr-o nava a sa, iar compania Zeppelin se lauda ca nici unul dintre pasagerii ei nu suferise nici macar o zgarietura in timpul zborului. In ciuda incendiului violent, doar 13 pasageri si 22 membri ai echipajului au murit, dar si un om aflat la sol, functionarul civil american Allen Hagaman.
Hitler a „comandat” accidentul?
Inca din momentul catastrofei, care a produs, in randurile opiniei publice, un soc emotional similar celui provocat de scufundarea Titanicului, in urma cu un sfert de veac, s-au emis tot felul de ipoteze si desigur, printre primele s-au numarat teorii ale conspiratiei ce au pus accidentul pe seama unui sabotaj. Cei ce au dat credit acestor teorii au fost chiar conducatorii companiei Zeppelin: auzind ca Hildenburg s-a prabusit, Hugo Eckener, comandantul acesteia, a fost convins ca cineva provocase dezastrul. La randul sau, capitanul Max Pruss, scapat cu viata din incendiu, in ciuda unor arsuri grave, a declarat ca zburase prin sute de furtuni, fara nici o primejdie, si era imposibil ca dirijabilul, aproape static, sa ia foc din senin.
S-a gasit imediat si un posibil vinovat – un membru al echipajului pe nume Eric Spehl, aflat in zona unde cel mai probabil izbucnise incendiul. In plus, pasiunea lui Spehl, fotografia, i-ar fi permis acestuia sa stie ce tip de scanteie ar fi putut servi ca factor declansator al focului. Un alt suspect a fost pasagerul Joseph Spah, un acrobat german, care deja reusise sa enerveze echipajul prin desele sale incursiuni in locuri unde pasagerii nu aveau ce cauta; data fiind agilitatea sa, Spah ar fi putut lesne plasa o bomba, in compartimentul zeppelinului de unde pornisera flacarile. S-a spus chiar ca insusi Adolf Hitler ar fi comandat accidentul, pentru ca Hugo Eckener era anti-nazist.
Si totusi, ce s-a intamplat de fapt?
Dar toate aceste teorii vor cadea in desuetudine, odata cu examinarea atenta a filmelor realizate de la sol dar si din zepelin, surprinzand ultimele momente ale lui Hindenburg. A aparut astfel o noua ipoteza, larg acceptata la vremea respectiva si considerata inca, oficial, drept cauza reala a incendiului: cea a unei declansari de electricitate statica, in stare sa aprinda instantaneu invelisul de panza al aparatului. S-a spus, de asemenea, ca ar fi existat scurgeri de hidrogen, care ar fi amplificat scanteile provocate de descarcarile de energie statica. Istoricul Douglas Robinson citeaza un pasager care pretindea ca ar fi vazut asa-numitele „flacari ale Sf. Elmo”, un fenomen de descarcare electrica naturala, deasupra dirijabilului, cu cateva secunde inainte de dezastru.
Analiza NASA, de care vorbeam ceva mai sus, a sugerat, in urma cu cateva decenii, o alta idee: ca un fulger ar fi provocat tragedia, in circumstantele deosebite ale aterizarii. Astfel, pregatindu-se sa aterizeze, capitanul a ordonat expulzarea hidrogenului din nacela, pentru a ajuta aparatul sa aterizeze. Amestecul de hidrogen cu oxigen atmosferic a devenit combustibilul perfect, care s-a aprins imediat atunci cand un fulger a lovit, in apropierea dirijabilului. Nu au lipsit nici ipotezele legate de defectarea unui motor al aparatului, defectare care ar fi generat o jerba de scantei, ce au incendiat rapid panza de bumbac din acea parte a dirijabilului.
S-a mai emis si parerea unei scurgeri accidentale de gaz, dupa ce o pompa de combustibil de la bord se defectase, cu o zi in urma, si fusese reparata „de mantuiala”. In ultimii ani, specialisti in aeronautica au relevat ca n-ar fi fost exclusa o uzura a scheletului de metal al aparatului, supus la numeroase socuri, in timpul zborurilor. De altfel, chiar o replica de doar 10 metri a zepelinului, expusa la muzeul Zeppelin din Friedrichshafen, a fost supusa unei asemenea uzuri. In opinia adeptilor acestei teorii, miscarile bruste efectuate de Hindeburg in ultimele sale ore, din cauza furtunii si a manevrelor de aterizare, ar fi fost responsabile de uzura extrema a schelariei, care a colapsat, intr-un final.
Indiferent insa de cauzele care au declansat-o, prabusirea lui Hindenburg a avut un puternic ecou in epoca. Aparitia avioanelor comerciale de linie, coroborata cu aceasta catastrofa, vor duce la disparitia companiilor de dirijabile, considerate, pe atunci „viitorul aviatiei”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii