Bizantinii au intrat, pentru prima oara, in contact cu „varegii” (vikingii) aflati in fruntea primelor principate rusesti, pe la 839. Relatiile au fost amiabile, ambele parti fiind interesate de comert si nimeni n-ar fi banuit, la Constantinopole, ca „varegii” vor indrazni sa atace chiar marea cetate a lui Constantin. Si totusi, acest lucru s-a intamplat, pe neasteptate, in vara anului 860, cand armata bizantina, condusa de imparatul Mihail III, ducea lupte inversunate cu arabii, in Asia Mica. La apusul soarelui, in ziua de 18 iunie, peste 200 de vase vikinge au patruns in Bosfor, incepand sa jefuiasca suburbiile Bizantului, sa arda si sa ucida.
Dupa ce au devastat suburbiile, vikingii au trecut in Marea Marmara si s-au napustit asupra Insulei Printilor, unde se afla exilat fostul patriarh, Ignatius. Manastirile de aici au fost pradate iar locuitorii masacrati cu topoarele. Incapabil sa alunge invadatorii, patriarhul Fotius a cerut multimii sa se roage Sfintei Fecioare, pentru o salvare miraculoasa. Legenda spune ca, atunci cand patriarhul a aruncat in apele Bosforului un val sfant, din senin s-a declansat o furtuna care i-a imprastiat pe agresori, iar Mihail, ajuns la fata locului, le-ar fi dat acestora lovitura de gratie.
Adevarul, spun istoricii, este ceva mai prozaic: vikingii s-au retras abia pe 4 august, la vestea ca armata lui Mihail III se intorcea, in graba, spre capitala, deci bizantinii nu au putut obtine nici o victorie impotriva lor, presupusa lupta fiind inventata de istoriografia bizantina, in scopuri propagandistice, si preluata ulterior de cronicarii slavi. Din fericire, avem la dispozitie si cronici occidentale, care vorbesc despre un „triumf” al vikingilor si fara indoiala ca doar zidurile masive ale Constantinopolelui si lipsa de experienta a pradatorilor vikingi in luptele de asediu au facut ca orasul sa nu fie cucerit de indraznetii razboinici veniti dinspre miazanoapte.
GABRIEL TUDOR
Comentarii