Cel mai faimos rege francez, Ludovic al XIV-lea (1638-1715), a fost suveranul in timpul caruia Franta a ajuns la apogeul puterii sale, devenind, pentru cateva decenii, forta dominanta in Europa. In acelasi timp, se poate spune ca domnia indelungata, de peste jumatate de veac, a „Regelui-Soare” a constituit o veritabila epoca de aur pentru cultura si arta franceza.
Nu trebuie sa uitam insa ca, la fel ca si in cazul lui Alexandru cel Mare si al tatalui sau, Filip al II-lea, succesul lui Ludovic se datoreaza in primul rand faptului ca fundamentul politicii sale fusese pus de inaintasi ilustri, precum Henric al IV-lea sau Ludovic al XIII-lea. Nascut pe 5 septembrie 1638, Ludovic a fost privit inca de la inceput ca un „dar divin” pentru parintii sai si pentru Franta – copilul a fost chiar supranumit „cel daruit de Dumnezeu”.
La moartea tatalui sau, Ludovic avea doar 5 ani si de aceea puterea executiva a fost incredintata mamei sale, Anna de Austria, ca regenta. De fapt, cel ce conducea statul era cardinalul Mazarin, amantul reginei, ce a dovedit o pricepere deosebita in a invinge „frondele” nobilimii. Desi incoronat pe 7 iunie 1654 ca rege al Frantei, Ludovic nu va incepe sa domneasca cu adevarat decat dupa 1661, anul mortii lui Mazarin, cand el isi uimeste supusii declarand ca de acum va guverna singur, fara prim-ministru.
Si intr-adevar, pentru urmatorii 54 de ani, regele va domni ca un suveran absolutist, un veritabil despot luminat. Personalitate fascinanta, stralucitoare, cu un apetit iesit din comun pentru cele mai felurite placeri, regele se considera imaginea pamanteana a zeilor Apollo sau Helios. Abia spre batranete, va renunta la aceasta viata de placeri, devenind un bigot ursuz si retrograd. In acelasi timp, aroganta si dorinta lui de glorie vor tari Franta intr-o neincetata serie de conflicte si desi din majoritatea acestora va iesi victorios, Ludovic lasa urmasilor, pe patul de moarte, in 1715, o tara saracita si in care conflictele sociale stateau sa rabufneasca.
Istoricii sunt chiar de parere ca originea revolutiei din 1789 trebuie cautata nu in atitudinea delasatoare a regelui Ludovic al XVI-lea, ci in dorinta de marire ce-l caracterizase pe stramosul sau, Regele-Soare.
GABRIEL TUDOR
Comentarii