In esenta, filmul este o poveste spusa cu ajutorul imaginilor. Cele mai bune filme construiesc o naratiune, nu prin intermediul dialogurilor sau unei superflue povesti de fundal, ci cu ajutorul imaginilor, care valoreaza, asa cum bine s-a spus, „cat o mie de cuvinte”.
Un lucru este ca personajul sa spuna „sunt trist”, dar e cu totul alt lucru ca el sa taca, dar sa se afle intr-un dormitor intunecat, cu raze stinghere de soare incercand sa-si croiasca drum printre jaluzele, in timp ce langa patul nefacut troneaza o sticla aproape goala de whisky. Practic, cele doua situatii prezinta aceeasi stare sufleteasca, dar ce diferenta de exprimare!
In randurile ce urmeaza, va sugeram, pentru momentele dumneavoastra de respiro din aceasta vara capricioasa, cateva filme in care dialogurile aproape ca nu exista, fiindca imaginile spun totul!
Naufragiatul (2000)
Tom Hanks interpreteaza rolul lui Chuck, un angajat al firmei de distributie Fed-Ex, care are un accident aviatic si ramane pe o insula pustie. Spectatorii il privesc, in aceasta superba poveste despre conditia omului modern, pe Chuck cum invata sa traiasca practic in sanul unei naturi de care, din confortul civilizatiei, nu i-a pasat pana atunci.
El va face singur focul, isi va construi un adapost, va invata sa pescuiasca si chiar va gasi o minge, Wilson, cu care sa „vorbeasca”, intr-o incercare disperata de a nu-si pierde umanitatea.
Cel bun, cel rau si cel urat (1966)
Ultima parte a spectaculoasei trilogii „spaghetti-western” a lui Sergio Leone dureaza aproape trei ore, are extrem de putine replici, dar cu toate acestea reuseste sa tina spectactorul fascinat in scaunul lui, asteptand cu sufletul la gura derularea evenimentelor.
Personajul principal, taciturnul Blondie, este interpretat de Clint Eastwood, aflat aici la un rol memorabil. Leone spune povestea acestuia fara sa recurga la vorbe, ci la cadre largi, prim-planuri, priviri, grimase, gesturi furisate sau bruste si, in primul rand, cu inegalabila muzica a lui Ennio Morricone. Fiecare dintre cele trei personaje principale (jucate de Clint Eastwood, Eli Wallach si Lee Van Cleef) este introdus printr-un prolog de 30 de minute, rastimp in care nu exista absolut niciun dialog.
The Revenant: Legenda lui Hugh Glass (2015)
Redarea cinematografica a povestii adevarate a aventurierului englez Hugh Glass este cu adevarat impresionanta si nu degeaba Leonardo DiCaprio, interpretul acestuia, a primit Oscarul pentru rolul sau.
Actorul nu are aproape niciun dialog pe parcursul celor doua ore si jumatate de film, iar chipul mai ca nu i se vede, acoperit cu o barba deasa si cu noroi. I se vad, in schimb, ochii, care sunt de o expresivitate iesita din comun. Practic, ei spun povestea suferintelor lui si o fac cu atata talent incat, atunci cand el sufera, si spectatorii sufera, iar cand in priviri se zareste speranta, si spectatorii devin deodata entuziasmati ca agonia eroului va lua sfarsit.
2001: O odisee spatiala (1968)
Legendarul film al lui Stanley Kubrick, care a schimbat din temelii felul cum trebuie facut – si mai ales inteles – un science fiction, este o parabola a existentei umane, cu un mesaj deloc usor de inteles. In primele 25 de minute si ultimele 23 de minute din film nu exista niciun fel de dialog.
Intr-un interviu acordat in 2001 revistei „Playboy”, regretatul regizor isi explica decizia: „Mesajul pe care am vrut sa-l transmit n-ar fi putut fi redat prin cuvinte. Acest film este o experienta non-verbala; din cele doua ore si 19 minute ale sale, exista mai putin de 40 de minute de dialog. Am incercat sa creez o experienta vizuala si sa patrund direct in subconstientul spectatorului, cu un continut filosofic si emotional. Filmul este menit sa fie o experienta subiectiva si intensa, care atinge privitorul intr-un nivel interior al constiintei, asa cum o face si muzica; sa incerci sa explici muzica lui Beethoven inseamna sa ridici o bariera artificiala intre conceptie si apreciere.”
GABRIEL TUDOR
Comentarii