Cum se face un film?

          Realizarea oricarui film presupune existenta a trei etape distincte: înainte, în timpul si dupa turnare. u Pentru a se putea naste are nevoie în primul rând de doi parinti: un producator si un regizor; în situatii exceptionale aceste doua posturi fiind cumulate de un singur om.

          Realizarea oricarui film presupune existenta a trei etape distincte: înainte, în timpul si dupa turnare. u Pentru a se putea naste are nevoie în primul rând de doi parinti: un producator si un regizor; în situatii exceptionale aceste doua posturi fiind cumulate de un singur om. u Oricât ar fi de puternici, de bogati sau de geniali, cei doi parinti nu sunt suficienti pentru a aduce singuri pe lume o minune buna de proiectat pe ecran. u Filmul este de fapt opera unei armate de oameni – scenaristi, actori, decoratori, cameramani, responsabili cu efecte speciale, costumieri, machieuri…, la care se adauga – dupa ce turnarii i s-a pus punct si prima copie disponibila a fost proiectata într-o sala cu public restrâns – cortegiul de specialisti în exploatare, cei ce se ocupa cu distributia, promovarea, publicitatea, difuzarea în salile de cinema etc.
          
          Producatorul sau… „nababul”
          
          Imaginea producatorului se identifica de obicei cu bogatasul învaluit în rotocoalele de fum ale unui trabuc de lux si în aroma euforizanta a unei bauturi scumpe. Chiar daca nu este întotdeauna asa, drept e ca producatorul e sinonim cu omul care da banii: pentru salariile întregii armate de oameni – un capitol special fiind cel al actorilor si regizorului -, pentru locatie, constructia decorurilor, prelucrarile de laborator, deplasarile si cazarea echipei când filmarile se fac în afara orasului sau tarii si asa mai departe. În cazul filmelor cu buget mai mic, banii pot fi ai unui singur producator, dar când proiectul se ridica la costuri uriase, ca în cazul megaproductiilor la moda, producatorul face de obicei apel la diferiti parteneri, pe care îi antreneaza în afacere, pentru a-si completa necesarul de bani. Dar chiar si în cazul unui parteneriat, exista „un sef de orchestra” care se ocupa de administrarea banilor acumulati si care îsi asuma realizarea unei structuri administrative care sa permita organizarea si desfasurarea filmarilor. Interlocutorul privilegiat al producatorului este regizorul, cel care de obicei are un cuvânt de spus în privinta bugetului, cheltuielilor, distributiei, alegerii tehnicienilor…
          
          Regizorul sau magicianul
          
          Cel care metamorfozeaza scenariul în film si care e responsabil cu… întreaga alchimie de pe platourile de filmare este regizorul. În cele mai multe cazuri, el este de fapt creatorul, autorul filmului, desi partea sa de responsabilitate si de paternitate artistica poate sa difere considerabil în functie de pretentiile producatorului, bugetul filmului sau alte detalii conjuncturale. În principiu, regizorul trebuie sa asigure coordonarea între modalitatile de exprimare artistica si tehnica operatorie. În realitate, multi regizori celebri – în special americani – prefera sa aiba o echipa tehnica de mare profesionalism, condusa de un director de imagine în care sa aiba încredere, iar ei sa se concentreze pe jocul actorilor. În Europa, regizorii cu nume sonor sunt preocupati nu doar de modalitatea de expresie a actorilor, ci si de atmosfera, iluminare subtila sau alte detalii de rafinament artistic.
          Ca si regizorul de teatru sau opera, cel de cinema porneste de la un text – scenariul – care precizeaza pozitia si locul actorilor, intrarile si iesirile din cadru, stilul de interpretare si gesturile, conceptia privind iluminarea, cu alte cuvinte ritmul întregului ansamblu. Aceasta notiune a ritmului este deosebit de importanta; marele cineast Andrei Tarkovski spunea ca talentul regizorului consta în felul cum „sculpteaza în timp”: „Asemenea unui sculptor care porneste de la un bloc de marmura, regizorul porneste de la un bloc de timp, de la o masa enorma de fapte de existenta din care trebuie sa elimine tot ceea ce e inutil”. Regizorii mari se ghideaza în linii mari dupa indicatiile scenariului, dar intervin masiv cu propria lor viziune artistica, ajungând astfel la creatii remarcabile.
          Prestigiul regizoral îsi are originile înca din zorii cinematografiei mondiale, când autorul complet Georges Méliès (autor al scenariului, interpret, regizor) turna propriile lui filme, imaginând si experimentând diferite tehnici de exprimare a mesajului.
          
          Scenaristul sau povestitorul
          
          Desi la început cuvântul de origine italiana „scenario” desemna ideea de decor, treptat a capatat prin extensie sensul de trama – povestea interpretata pe scena de actori. În anii ’20, cuvântul tindea sa devina sinonim cu prezentarea unei idei, a unei povesti destinate realizarii unui film. Si asa a ramas. Primele filme de fictiune se inspirasera din istorioare preexistente, cazul creatiei fratilor Lumière, „Stropitorul stropit”, inspirata de benzile desenate aparute în presa vremii. Începând cu anul 1910, cautarea ideilor originale a devenit o mare provocare mai ales când au aparut primele firme care se ocupau cu procurarea de scenarii, contra unor recompense banesti reglementate pe baza unei legi a drepturilor de autor. În Statele Unite, „Biograph” a fost prima companie de acest fel care pentru prima data în istoria cinematografiei a angajat prin contract un scenarist. Dupa 1912, numele anumitor scenaristi a început sa fie trecute pe generic. Inventia cinematografului sonor a adus de altfel o schimbare radicala în modul de realizare a unui film. Din acel moment, asa-zisa libertate fata de un anumit scenariu, care caracterizase filmul mut, s-a încheiat. La începutul anilor ’39, studiourile de la Hollywood înfiintau sistemul „Storry departament”, un fel de „atelier al scenaristilor”.
          Care sunt etapele unui scenariu? Mai întâi apare ideea sau subiectul schitat în câteva linii mari. Apoi se scrie un sinopsis care în aproximativ 10 pagini trebuie sa povesteasca intriga si actiunea, precum si caracteristicile fiecarui personaj. Vine rândul etapei dezvoltarii povestii prin insertia tuturor dialogurilor, care în general sufera modificari, fiind adaptate actorilor distribuiti în film si circumstantelor turnarii. În fine, se ajunge la etapa decuparii tehnice si numerotarii scenelor în vederea turnarii propriu-zise. Acest procedeu a fost inventat o data cu transformarea filmului într-o adevarata industrie, în care exista un plan riguros de productie, scenele ce urmeaza sa fie turnate fiind repartizate clar pe zile, numar de ore etc., fara sa se tina seama de ordinea lor cronologica. Uneori, fiecare decupaj e însotit de un foarte scurt storry al întregului film, în care sunt reamintite datele esentiale. Aceasta tehnica se foloseste frecvent în special la filmele de actiune, care necesita multe efecte speciale, si a fost pentru prima data folosita în „Pasarile” (1963), film semnat de regizorul Alfred Hitchcock, cineast recunoscut pentru meticulozitatea sa si, implicit, pentru ostilitatea fata de improvizatii.
          
          „Motor!”
          
          Turnarea este momentul realizarii filmului, cu imagini si sunet, conform scenariului. Este etapa care se bucura de un prestigiu simbolic, ca un ritual cu origini stravechi, asa cum o atesta filmele de demult în care se arata… cum se face un film: „Dispretul” (1963) realizat de Jean-Luc Godard prezinta imagini în care se poate vedea o camera de filmat mobila, adica împinsa pe o sina. Echipa care se ocupa de imagine poarta una dintre cele mai mari responsabilitati: e vorba de calitatea tehnica si artistica a fiecarui cadru în parte.
          Structurata ierarhic, aceasta functioneaza la comanda personalitatii atotputernice din timpul turnarii, cea a operatorului sef, mâna-n mâna cu regizorul. Ei sunt cei care îsi impun pretentiile în privinta cadrelor si iluminarii. Jocul cu luminile si umbrele – asa-numita parte nobila a muncii cu imaginea – îi apartine de obicei regizorului în sensul ca este propria lui optiune estetica, desi sunt situatii când operatorul sef este cel care îsi impune punctul de vedere. În epoca filmului mut, „operatorul sef” era „omul de la manivela”: el tinea si manevra camera si tot el alegea cadrele care i se pareau cele mai potrivite. Tot el realiza „trucajele”, clasicele întunecari de imagine pe care le obtinea prin închiderea progresiva a diafragmei. Mai târziu, când tehnica înregistrarii imaginii a fost organizata în special în Statele Unite la nivel de industrie a filmului, s-a recurs la o repartizare foarte riguroasa a functiei fiecarui operator în parte.
          
          Liniste, se filmeaza!
          
          Desi inginerul sau operatorul de sunet este aproape întotdeauna un anonim din perspectiva publicului, el este un membru al armatei care creeaza filmul. Asistat de un „perchman”, adica un tehnician care tine un microfon agatat cât mai aproape posibil de actori, veghind însa ca instalatia sa nu apara în câmpul de imagine, inginerul de sunet este responsabil de toate înregistrarile din timpul turnarii si în mod egal de cele ulterioare filmarilor; singur sau în colaborare cu un superspecialist în „auditorium”, realizeaza mixarea a patru bande sonore: cuvinte, diferite sunete, muzica si liniste.
          La începutul cinematografului sonor, tehnicienii de sunet stateau izolati într-o cabina, adesea plasata undeva foarte sus, de unde operatorul putea sa asculte si sa controleze sunetele captate de un microfon; ca sa comunice cu restul echipei folosea un megafon. Chiar si atunci când progresele tehnicii le-au permis operatorilor sa iasa din cabina, rolul lor a ramas marginal în comparatie cu tehnicienii de imagine. Spre sfârsitul anilor ’50, când a fost creata cea mai fidela si discreta „ureche” posibila – banda magnetica – devalorizarea operatorilor de sunet din timpul filmarilor a fost si mai pregnanta. Si de când la toate acestea s-a mai adaugat si posibilitatea ameliorarii si corectarii sunetelor înregistrate, în „laboratorul computerelor” atentia tehnicienilor de sunet se concentreaza în special pe dialoguri, în defavoarea… „decorului sonor”.