De la Hitchcock incoace, nici un regizor nu a reusit sa ne inspaimante si in acelasi timp sa ne fascineze mai mult, prin creatiile sale. Caci filmele lui David Lynch ne trimit intr-o lume a violentei fizice si psihice redata intr-o atmosfera suprarealista, de cosmar. Si totusi, tocmai aceasta faima de specialist al genului horror i-a adus artistului american zeci de milioane de fani, in intreaga lume, precum si numeroase premii la festivalurile cinematografice de renume.
Nu face filme usor de inteles
Incepand cu terifiantul Eraserhead (1977), regizorul in varsta de 63 de ani a creat cele mai socante si de neuitat imagini din ultimele cateva decenii. O ureche taiata in Blue Velvet, un craniu zdrobit in Wild at Heart, cadavrul unei regine a frumusetii in Twin Peaks – prin filmele sale, Lynch dezvaluie acea fata a realitatii pe care am fost invatati sa nu o privim. In ultimul sau film, Inland Empire, el a abordat o metoda pe care putini regizori ar fi indraznit sa o puna in practica: Lynch a filmat fara sa aiba la dispozitie un scenariu, scriind fiecare scena zi dupa zi, pe masura ce filma. A rezultat o creatie deja clasica pentru stilul lynchian, o pelicula de aproape trei ore despre „necazurile din viata unei femei”, dupa cum s-a exprimat, laconic si misterios, regizorul.
Artist renumit pentru recluziunea sa, demna de un sihastru – „Nu-mi place sa vorbesc in public”, recunoaste el, Lynch dezvaluie foarte putin din personalitatea sa, in interviuri. „Oamenii trebuie sa stie ca in lume exista suferinta, exista durere, exista teama, dar eu vreau sa demonstrez prin filmele mele ca toate aceste lucruri rele se intampla din cauza rautatii altor oameni. Cu alte cuvinte, daca toti am incerca sa fim mai buni, asemenea drama nu s-ar mai petrece. Iata mesajul ce se desprinde din opera mea. Daca as face filme usor de inteles, scopul meu n-ar fi decat pe jumatate implinit. Prefer sa il las pe spectator sa descopere ce se ascunde in spatele peliculei, ce vor sa transmita de fapt imagini aparent absurde. Fiindca totul este un simbol al carui sens se cere descoperit. E ca intr-un roman politist, doar ca nu trebuie sa descoperi neaparat autorul crimei ci ideea care se ascunde dincolo de imagini”, explica Lynch.
O mica galerie de filme
Dupa ce a urmat Corcoran School of Art din Washington D.C, in timpul colegiului, tanarul Lynch s-a inscris la School of the Museum of Fine Arts din Boston. Ulterior, va pleca in Europa, spre a studia pictura cu expresionistul Oskar Kokoschka. Planuia sa ramana aici trei ani dar nu a ramas decat doua saptamani: experienta Lumii Vechi nu i-a priit si s-a intors in America, urmand cursurile Academiei de Arte Frumoase din Pennsylvania.
Aici va face cunostinta cu cinematografia. Primul sau scurt-metraj, Six Figures Getting Sick, realizat in 1966, va atrage atentia criticilor de film. In 1970, tanarul din Montana beneficiaza de o bursa de 5000 de dolari din partea Institutului American de Film (AFI) si realizeaza The Grandmother, povestea unui baietel neglijat de parinti, care-si „creste” o bunica dintr-un bob de fasole. In anul urmator, Lynch vine la Los Angeles, spre a studia la AFI si, tot cu o bursa, va produce prima sa realizare de lung-metraj, Eraserhead. Din cauza bugetului insuficient, filmul nu a putut fi terminat decat in 1977 dar a produs senzatie. Vor urma Elephant Man, Dune, Blue Velvet (in care Dennis Hopper face un rol absolut exceptional, dand viata unui gangster sociopat si in care-l vom intalni pe actorul-fetis al lui Lynch, Kyle MacLachlan).
Un actor ce va cunoaste consacrarea internationala odata cu Twin Peaks, de departe cel mai renumit film al lui Lynch dar cu siguranta nu si cel mai bun. Ultimii ani l-au pus pe regizorul american intr-un con de umbra, desi a mai fost inca o data nominalizat la Oscar pentru Mulholland Drive (mai fusese pentru The Elephant Man si Blue Velvet) dar cu siguranta „ciudatul” Lynch mai are inca multe de spus. Totul este sa si intelegem ce vrea sa ne spuna…
In cautarea cheilor pierdute ale Creatorului
Atunci cand nu filmeaza, Lynch creaza picturi ce redau, printre altele, insecte si animale monstruoase si cadavre de sobolani. In public, se infatiseaza ca un artist existentialist, vesnic preocupat, dominat de ideile sale, invesmantat in negru si cu o coafura „a la madame Pompadour”. Si totusi, acest personaj atras de „dark cinema”, care prezinta in creatiile sale crime oribile, indivizi macabri si tot soiul de grozavii, nu vrea altceva decat sa discute despre fericire, despre pacea in lume, sa aduca bucurie cat mai multor oameni, fie ca o face prin filmele lui, fie prin intermediul organizatiilor de caritate intemeiate.
De trei decenii, Lynch practica meditatia transcendentala si a pus bazele unei societati ce sponsorizeaza scoli, licee si universitati; in plus, in 2007 a scris o carte, „Cum sa prinzi pestele cel mare”, in care vorbeste despre beneficiile meditatiei si iluminarii prin arta. Nimic din trecutul lui Lynch nu sugera insa calea spirituala pe care el avea sa o aleaga, la maturitate. Fiu al unui cercetator stiintific din statul american Montana, el a crescut intr-o atmosfera austera, profund religioasa, data fiind influenta bisericii presbiteriene in regiune. Tanarul nu s-a simtit implinit sufleteste de preceptele religioase si a cautat propriile cai de iluminare: „Ii respect pe oamenii religiosi dar cred pe de alta parte ca unele dintre cheile originale, minunate, pe care Creatorul ni le-a oferit, au fost pierdute si pot fi regasite nu doar apeland la religiile existente”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii