Intotdeauna intre artisti si regimurile totalitare a existat o relatie aparte, intrucat libertatea de gandire, indispensabila unor creatii autentice, vii, este imposibil de conceput in conditii de opresiune. Si totusi, in mai toate epocile, spiritele luminate au gasit cai pentru a eluda regulile draconice impuse de tirani, facand din insasi arta lor cel mai eficient mijloc de protest. Este si cazul lui Francisco Goya, unul dintre cei mai mari pictori ai lumii, al carui duel cu Inchizitia a fost surprins cu maiestrie in ultimul film al lui Milos Forman, „Goya’s Ghosts”.
Un om in furtuna
Lucrarile lui Goya (1746-1828) reprezinta, spun criticii, o borna de hotar, delimitand granitele dintre lumea marilor maestri renascentisti si pictura moderna. Ca pictor de curte al regilor spanioli, Goya a reusit sa imbine infatisarea nobililor granzi cu comentariul subversiv, accesibil insa doar initiatilor. Si, chiar atunci cand a asternut pe panza sau pe hirtie bizarele sale „Capricii”, care au oripilat spiritele bigote ale vremii, legaturile sale inalte, la curtea din Madrid, l-au pazit de biciul Inchizitiei.
Goya a fost martor al unor vremuri zbuciumate, dominate de revolutiile si razboaiele europene, ca si al ultimelor decenii ale temutei Inchizitii, institutia care de secole a reprezentat cel mai puternic si mai inspaimantator instrument al terorii politice, al oprimarii gandurilor. In uimitoarea imagerie a creatiilor sale, pictorul surprinde ipocrizia Bisericii si a aristocratiei, lacunele Iluminismului si destinul fatal al oamenilor simpli, care devin simpli pioni in luptele pentru putere ale celor mari. Acestea sunt fantomele care nu-i dau pace lui Goya si la care titlul filmului se refera.
Lui Bunuel i-ar fi placut filmul
Dar nu trebuie sa ne lasam inselati, caci creatia lui Milos Forman nu reprezinta nici biografia unui artist, nici un studiu istoric asupra Inchizitiei sau a unei epoci tulburi. Dimpotriva, mesajul este mult mai subtil si de aceea, mult mai remarcabil: Forman se foloseste de Goya si de evenimente istorice dramatice spre a portretiza propriul nostru barbarism, modul cum metodele de actiune violente se pot schimba, de-a lungul timpului, dar impulsurile ce le genereaza raman aceleasi. Este un lucru la care regizorul ceh, ce a cunoscut din plin rigorile unui regim totalitar inainte de a se refugia in Occident, se dovedeste extrem de sensibil.
Filmul sau, la care co-scenarist a fost fidelul colaborator al lui Luis Bunuel, Jean-Claude Carriere, demonstreaza totodata si un puternic spirit anticlerical, dezvaluind Biserica drept o confrerie a ipocriziei si pacatelor lumesti (unii critici au spus ca, de undeva, de sus, Bunuel a privit filmul cu un suras de multumire). Colaborarea dintre producatorul Saul Zaentz si Milos Forman s-a dovedit de multe ori fructuoasa – in 1975, prin Zbor deasupra unui cuib de cuci si in 1984, cu Amadeus, ambele premiate cu Oscar pentru cel mai bun film si cea mai buna regie, si desi nu a fost la de bine rasplatit, Fantomele lui Goya ramane totusi o creatie de referinta.
Criticii sunt unanimi in a lauda prima parte a filmului, construita cu migala-i caracteristica de catre Forman: atmosfera de teroare mistica, penumbra prevestitoare de primejdii in care actiunea, cel mai adesea, are loc, dialogurile cu cheie, confruntarile de priviri, contrastul dintre vesmintele pretioase ale inchizitorilor si cele saracacioase ale artistului. In schimb, in a doua parte, actiunea, desfasurata pana atunci la ralanti devine deodata exploziva, regizorul vrea sa surprinda cat mai multe evenimente istorice in spatiul limitat al peliculei si de aceea spectatorul are senzatia ca de fapt cineva ii povesteste ce se intampla, pe „repede inainte”.
Natalie Portman: nota 10 pentru interpretare
Javier Bardem, una dintre cele mai neasteptate dar si mai placute surprize ale ultimilor ani, in materie de har actoricesc, ii da viata fratelui Lorenzo, un preot catolic, membru fanatic al Inchizitiei, sfasiat intre admiratia pentru geniul lui Goya si cutumele bisericesti. Mai putin cunoscut publicului nostru, actorul suedez Stellan Skarsgard face un rol foarte bun, ca Goya, cu atat mai mult cu cat asemanarea fizica dintre ei este izbitoare si poate fi mai ales remarcata in autoportretul reprezentand ultima imagine a filmului.
Dar de departe actrita ce da greutate acestui film este Natalie Portman, aici in dublu rol: cel al tinerei intemnitate de Inchizitie pentru ca ar fi refuzat sa manance carne de porc (semn sigur, in opinia anchetatorilor, al apartenentei sale la religia iudaica) si ulterior, in film, cel al fiicei acuzatei. Prezenta lui Portman aduce numeroase inflorituri melodramatice actiunii, mai ales in ultima parte a filmului. Desi nu atat de valoros precum Amadeus sau Scandalul Larry Flynt (ca sa citam doar doua dintre creatiile cu tenta biografica ale lui Forman), Fantomele lui Goya ramane memorabil prin felul cum regizorul a stiut sa foloseasca figura unui artist si personajele istorice spre a releva chinul si suferintele geniului de pretutindeni si de oricand, victima a opresiunii regimului totalitar.
Caci Inchizitia, asa cum este portretizata in film, ar putea fi la fel de bine orice organizatie politica avand organizarea si functiile politiei secrete. Ea poate smulge orice marturisire sub tortura – si de altfel acesta este si unul dintre leit-motivele filmului – ce este adevarul si prin cate chinuri trebuie un om sa treaca spre a renunta la propriul adevar si a-l spune, sub coercitie, pe al altora? Si, chiar daca titlul filmului ne-ar putea face sa credem ca eroul principal este Goya, Forman ne arunca doar o nada. Eroul este de fapt, in acceptia lui, orice om simplu terorizat de tirania statului si a Bisericii, impiedicat sa gandeasca liber, om simplu ce-si gaseste personificarea in Ines, personajul creat de Natalie Portman.
Goya nu este decat un martor la conflictul dintre omul simplu si regim. Martor care, spre a-si salva arta, nu are suficient curaj sa se implice pentru a rosti cu tarie adevarul. Si poate in aceasta parabola ar trebui sa-l regasim pe Forman insusi, care a evadat din infernul comunist, fara sa aiba curajul de a lua atitudine acolo, impotriva lui, dar spre a-si salva arta si a acuza tirania prin filmele sale, realizate ulterior, in lumea libera.
GABRIEL TUDOR
Comentarii