Asa cum sunt filme bune pe care iti place sa le revezi, tot asa exista romane pe care le recitesti cu placere. Un exemplu este romanul Parfum de femeie al scriitorului italian Giovanni Arpino (Il buio e il miele). A aparut la editura Humanitas Fiction in anul 2012, in traducerea lui Sorin Marculescu, cu o coperta care reproduce un cadru din filmul cu acelasi nume din 1992 al regizorului Martin Brest, cu Al Pacino in rolul principal.
Povestea este mai cunoscuta din film, dar pe scurt, in romanul lui Arpino, personajul principal, „capitanul Fausto, calatoreste in fiecare an, timp de o saptamana prin Italia, dar nu se poate bucura de priveliste, pentru ca, in timpul unor manevre militare pe timp de pace, explozia unui obuz i-a rapit vederea si i-a retezat degetele de la o mana. De aceea, are nevoie de un insotitor, un recrut trimis de la garnizoana. Calatoria lor pare un pelerinaj fara credinta, o odisee fara glorie: Fausto, cufundat in lumea intunericului, fuge de sine si de casa in care isi traieste calvarul nemarturisit. Dar orasele toropite de canicula se dovedesc reperele unui paradoxal parcurs initiatic: tinta tanarului este sa ajute un nevazator, dar acesta din urma ii va deschide ochii asupra lumii. Tinta lui Fausto este autodistrugerea, dar va sfarsi gasind iubirea”. In film, memorabila ramane scena in care Frank Slade (Fausto din roman) danseaza tango impreuna cu Donna, o tanara care isi asteapta iubitul.
„Pentru mine, a scrie romane inseamna a depune o marturie poetica despre lumea in care traim. Eu insfac realitatea si ii extrag esentele ascunse, misterioase, exemplare”, spune Giovanni Arpino.
Iata si o mostra de stil extrasa din primele pagini ale romanului: Continua sa ma priveasca cu sclipiri de duiosie si apoi de neincredere brusca, puse jos paharul, isi netezi o data si inca o data mansetele rochiei, cu degetele usoare intinzand cute invizibile. Ii era teama poate ca vorbise prea mult.
Intr-adevar: „Pentru dumneata la urma urmei e si o vacanta frumoasa”, vru sa adauge privind in alta parte, „cinci plus doua cum ziceti, in definitiv e ca o saptamana de calatorie. Pana la Neapole si fara cazarma.”
Avea dreptate, asa ca m-am straduit sa pronunt inca o fraza de incurajare.
„Bine, bine”, ma intrerupse ea cu o melancolie neasteptata, „acum du-te, e mai bine. Imediat afara sunt bucatile de postav. Pentru ceara. Pentru incaltamintea voastra militara. si usa din fundul coridorului. Dar ciocaneste inainte. Intotdeauna sa ciocani inainte, cu el. Eu mai bine raman aici. Doamne, iarta-ma, ma ia mereu gura pe dinainte.”
Ma si eliminase de pe orbita ei. Cu un cot proptit pe masa privea iarasi cele doua flori din glastra, intinsese varfurile degetelor de la mana dreapta ca sa mangaie usor si sa controleze petala cu petala.
„Si sa nu-i spui niciodata domnule capitan, ci numai si numai domnule”, mi-a atras ea atentia tot in gol, fara sa ma priveasca.
Italianul Giovanni Arpino s-a nascut in 1927 in orasul Pola, aflat in prezent pe teritoriul Croatiei. In 1953, dupa studii universitare la Torino si indeplinirea stagiului militar, Giovanni Arpino se casatoreste si se instaleaza la Torino. Debuteaza in 1952, cu volumul Sei stato felice, Giovanni, iar in 1960, ii apare romanul Un delitto d’onore, care va sta la baza faimoasei comedii a lui Pietro Germi, Divort in stil italian (1961), cu Marcello Mastroianni in rolul principal. In 1969 primeste premiul Moretti pentru Parfum de femeie (Il buio e il miele). Se stinge din viata in 1987, la Torino.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii