Cei mai multi dintre noi probabil am intalnit, cel putin o data, persoane obsedate de boli si de imbolnavire. Convinsi ca o sumedenie de microbi, virusi si alti asemenea agresori misuna prin organismul lor si ca altii ii pandesc la usa, hotarati sa-i doboare, astfel de oameni le fac zile negre si celor din jur, care macar intuiesc, daca nu constata fara echivoc, ca totul e un fel de farsa sinistra. Nu vorbim despre cazuri izolate, ci despre o suferinta care din fericire poarta un nume si poate fi vindecata: IPOHONDRIA.
„Am senzatia ca-mi plesneste capul, sunt sigur ca mi s-a spart un vas de sange.” „Sunt constipat, am dureri de stomac, asta inseamna ca am facut un cancer la colon.” „Pe mine, cel mai mic curent de aer ma tine la pat cel putin o saptamana.” Si putem continua cu asemenea replici, la nesfarsit. Ipohondrul face din starea sanatatii sale o problema de mare interes public, astfel ca oricine comite imprudenta sa-l intrebe cum se simte primeste imediat raspunsul categoric: „Rau!”. Insasi sanatatea, afisata ori invocata de altii, in mintea ipohondrului ia forma butadei care sustine ca „orice om sanatos nu e altceva decat un bolnav care se ignora”. Sau ca „sanatatea este o stare precara, ce nu prevesteste nimic bun”. Totusi, avem de-a face cu o afectiune din familia tulburarilor anxioase, deci de natura psihica, insa cu o componenta somatica.
Partea reala a falsei maladii
Mai exact, trebuie stiut ca ipohondrul sufera cu-adevarat, adica… este bolnav. Nu e o contradictie de idei. Afectiunea lui este atat fizica (durerile, desi exagerate, sunt reale), cat si psihica, acest anxios dovedindu-se incapabil sa mai aprecieze micile sau marile bucurii ale vietii. Obsedat de slabiciunea fizica si convins de o apropiata deteriorare majora, chiar tragica, a starii sale, bolnavul isi cerceteaza amanuntit cele mai mici simptome, interpretand exclusiv negativ orice banalitate: o balonare pasagera, o iritatie a pielii, o durere oarecare etc. Tocmai de aceea, nu e dificil de identificat un individ care face din propriul corp o cutie de rezonanta pentru spaimele ce-l bantuie. Problema e ca elementul declansator al angoaselor se poate depista cu greutate. Poate fi ceva legat de copilarie, existenta unei boli grave, importanta excesiva acordata sanatatii in familie s.a.m.d.
Evidentele „trebuie” negate
Pentru medici, ipohondrul e un pacient incomod. In primul rand, deoarece chiar daca dupa un lung sir de analize nu i se gasesc probleme, el considera ca de vina e boala sa inca ascunsa, ca tehnologia clinica nu e precisa ori ca practicianul nu e tocmai competent. Din alt punct de vedere, ipohondrul risca si izolarea sociala. De teama oboselii sau a imbolnavirii, el refuza iesirile in public, vizitele, iar pe cei apropiati ii asalteaza cu „uriasele” sale drame. Motiv ce face imposibile tentativele de convingere a sa ca alta e realitatea: bolnavul se va izola si mai mult, iar suferintele i se vor accentua.
Singura solutie…
Potrivit specialistilor, psihoterapia este singura cale de vindecare a ipohondriei. O terapie comportamentala si cognitiva ii permite pacientului sa-si interpreteze mai corect senzatiile corporale, sa lupte contra tendintei de verificare permanenta a propriei sanatati prin chestionarea anturajului in legatura cu semnele bolilor pe care el isi inchipuie ca le are. Psihoterapia merge si catre intelegerea originilor tulburarilor respective, permite stabilirea de noi relatii cu propriul corp, poate sa stimuleze progresul subiectului. Metoda precisa depinde de personalitatea pacientului, de gravitatea simptomelor si de vechimea lor. Si, in orice caz, vindecarea va veni numai daca el doreste cu adevarat sa termine cu toate suferintele sale – gandind in mod pozitiv – si sa invete bucuria de a trai, controlandu-si cat mai riguros teama de moarte. La urma-urmei, aceasta constituie finalul oricarei existente fizice, dar – desi lumea e plina de boli – cata vreme vorbim despre clipa prezenta, inseamna ca o traim. Putem face aceasta si la modul cel mai frumos posibil.
Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii