Istoria omenirii a cunoscut, pe langa razboaie devastatoare, si numeroase ridicari la lupta ale populatiilor asuprite. Nu este de mirare ca asemenea razvratiri au avut loc cu precadere in antichitate si evul mediu, cand contradictiile sociale au fost mai accentuate decat in toate celelalte epoci istorice. Existenta sclaviei, fundamentul economiei antice, a generat conflicte de amploare, atat in Orient cat si in Occident. In aceasta parte a lumii, rascoala care a zguduit din temelii un imperiu pe cale de formare – cel roman – a fost cea a lui Spartacus. Care au fost cauzele si mai ales care au fost scopurile sale vom incerca sa vedem in materialul de fata.
Cand vestea despre rascoala sclavilor s-a raspandit la Roma, catre sfarsitul verii anului 73 i.Chr., toata suflarea orasului a incremenit de spaima. Asemenea panica nu se mai declansase de la invazia galica si de la expeditia lui Hannibal. Groaza era amplificata de faptul ca toate legiunile trimise impotriva rasculatilor fusesera zdrobite. Zvonuri alarmante despre atrocitatile cumplite comise de sclavi – vile incendiate, latifundiari arsi de vii sau jupuiti de piele, matroane violate – au inceput sa circule pretutindeni.
Simpla rostire a numelui liderului rascoalei – Spartacus – ii facea chiar si pe venerabilii senatori sa tremure. Insurectiile sclavilor nu erau ceva nou la Roma. O revolta de amploare se declansase in Sicilia, in anul 135 i.Chr., cand peste 70.000 de sclavi ridicasera armele. Peste trei decenii, sclavii aveau sa se rascoale iarasi, tot in sud. Ambele miscari au fost innabusite in sange si sclavii capturati au fost dati fiarelor, in arena. De asta data, insa, situatia era mult mai grava. Razvratitii amenintau insasi Roma iar nucleul rascoalei era format nu din sclavi fara nici o pregatire de lupta si slab inarmati, cum se intamplase in cazul rebeliunilor siciliene, ci din gladiatori, antrenati zi de zi sa lupte si sa ucida, mai valorosi ca soldati, decat insisi legionarii!
Cei ce au au aprins scanteia rascoalei au fost gladiatorii aflati intr-o tabara de antrenament din Capua, condusa de un anume Lentulus Batiatus. Inca de la debutul ei, in fruntea rascoalei s-a aflat Spartacus, un personaj fascinant, despre care, din pacate, stim prea putine lucruri. Era trac de origine, probabil chiar de neam ales si servise chiar ca auxiliar in armata romana inainte de a fi vandut ca sclav, din ratiuni necunoscute. Alaturi de el s-au aflat doi gladiatori de origine galica, Crixus si Oenamus.
Flacara rascoalei s-a intins rapid si cei 78 de gladiatori care fugisera de la scoala din Capua aveau sa devina curand sute, apoi mii de razvratiti. Spartacus si-a condus soldatii improvizati pe vulcanul Vezuviu, aflat in adormire de sute de ani, dar s-a trezit inconjurat de trupele de militie aflate sub comanda lui Clodius Glaber. Convins ca foamea si setea le vor veni de hac sclavilor, Glaber si-a facut tabara la poalele muntelui. Dar ingeniosul Spartacus a poruncit oamenilor sai sa impleteasca, din corzile de vita de vie ce cresteau din abundenta pe Vezuviu, curmeie, cu ajutorul carora, noaptea sclavii au coborat crestele abrupte, navalind peste tabara romana si capturand o cantitate importanta de arme si provizii. Doua legiuni, sub comanda pretorului Publius Varinius, au avut aceeasi soarta, fiind puse pe fuga de armata sclavilor, ce numara de acum aproape 40.000 de oameni. Legionarii capturati au fost pusi sa lupte pana la moarte, pentru distractia gladiatorilor, sau au fost crucificati – pedeapsa data de obicei romanilor sclavilor razvratiti.
Drumul spre libertate
Spartacus a inaintat apoi spre nord, ocupand Campania si invingand o noua armata, condusa de Gaius Thoranius. Sclavii erau extaziati de aceste succese neasteptate si doreau acum sa ia cu asalt Roma, dar Spartacus isi dadea seama ca toate succesele de pana atunci se datorau si norocului si faptului ca intalnisera mai mult militii cetatenesti si legionari de parada. El se temea de venirea experimentatilor veterani din Spania, Galia si Germania, despre care se auzise ca ar fi fost convocati spre a zdrobi revolta. Ca atare, le-a cerut oamenilor sa ocoleasca Roma si sa se indrepte spre Alpi, dupa care fiecare va pleca spre plaiurile natale.
Crixus, locotenentul sau, nici n-a vrut sa auda asa ceva, sustinand ca Roma poate fi cucerita si pradata. Visand deja la bogatiile Cetatii Eterne, aproape jumatate dintre sclavi – circa 30.000 – i s-a alaturat galului si au inceput sa prade imprejurimile capitalei. Senatul a inteles, in sfarsit, ca nu mai era de glumit cu sclavii si in primavara anului 72 i.Chr. a trimis impotriva lor patru legiuni, conduse de Gnaeus Lentulus. Surprinsi, Crixus si galii sai au fost invinsi langa muntele Garganus si doar o treime din ei au supravietuit. Intre timp, Spartacus facuse tabara in Apenini, incercand sa alcatuiasca o forta de cavalerie si recrutand noi soldati, dintre sclavii fugiti de pe latifundii. Curand, oastea sa numara iarasi 70.000 de oameni si a pornit catre nord, trecand de Roma si invingand una dupa alta armatele romane intalnite in cale. De acum, drumul spre Alpi, deci spre libertate, era deschis.
Sfarsitul visului
In acest moment insa, Spartacus ia o decizie a carei motivatii istoricii nu le-au putut clarifica pe deplin: se intoarce spre sud, dorind sa cucereasca Roma! Ce l-a determinat sa ia o asemenea hotarare? Probabil faptul ca multi sclavi erau nerabdatori sa distruga din temelii urbea sinonima pentru ei cu sclavia si umilinta. Ori gandul ca, invingandu-i pe romani, s-ar fi putut el proclama rege, asemenea celor ce condusesera candva, inainte de Republica, destinele cetatii.
De altfel, in aproape toata istoria antica, „barbarii”, de la Hannibal la Alaric si Odoacru, au manifestat dorinta teribila de a supune un oras care-i fascina si pe care-l identificau cu puterea absoluta. Se prea poate ca asemenea sentimente sa-l fi dominat si pe Spartacus. Iar soarta parea sa-i fie prielnica: avea acum o armata de peste o suta de mii de oameni, iar cele mai bune legiuni romane se aflau fie in Spania, sub comanda lui Pompei, fie in Asia Mica, sub cea a lui Lucullus. Senatul i-a incredintat comanda suprema lui Marcus Crassus, singurul care a indraznit sa-si asume dificila misiune de a apara Roma.
Dispunand de opt noi legiuni ridicate in graba, bogatul Crassus a reusit sa-i inspaimante pe sclavi, care au abandonat ideea cuceririi Romei, fugind spre sud. Ajunsi in peninsula Bruttium, „varful cizmei italiene”, razvratitii au incheiat un acord cu piratii sicilieni, prin care acestia se obligau sa-i treaca in insula, pentru a continua rezistenta armata acolo. Dar piratii i-au inselat si Spartacus s-a trezit izolat de catre romani, care l-au blocat, sapand in jurul taberei sclavilor santuri adanci si inaltand parapeti, pentru ca acestia sa nu mai aiba pe unde trece. Din nou geniul lui Spartacus s-a dovedit insa mai puternic: astupand santul cu pamant si crengi, el a iesit din incercuire, pornind din nou spre Roma. Dar norocosul Crassus a stiut sa profite de dezbinarea sclavilor si a ucis 12.000 de rebeli care, plecati dupa prada, se despartisera de grosul armatei. Mai mult decat atat, exact atunci Lucullus a debarcat, cu trupele sale, la Brindisium. Spartacus era prins ca intr-un cleste, intre doua armate romane. Neinfricatul trac s-a napustit asupra legiunilor lui Crassus, pe care le considera mai slabe, dar a fost ucis intr-o batalie epica, in care vitejia lui i-a impresionat chiar si pe dusmani. Visul de a scutura jugul sclaviei de pe umerii sai si ai tovarasilor sai murea astfel, o data cu el…
GABRIEL TUDOR
Comentarii