Istoricii recunosc ca, pe langa priceperea, abilitatea si nu in ultimul rand viclenia comandantilor, bataliile si razboaiele au fost castigate si gratie exploatarii judicioase a conditiilor de mediu si clima. Inca din vremea dacilor, traditia utilizarii acestor factori i-a ajutat pe locuitorii plaiurilor romanesti sa faca fata cu succes invadatorilor, batalii precum cele de la Posada, Rovine, Podul-Inalt sau Calugareni fiind tot atatea dovezi clare ca intr-un conflict nu conteaza doar numarul combatantilor ci si locul de desfasurare si existenta intemperiilor naturale. Iar de-a lungul vremii codrul n-a fost „frate” doar cu romanul, ci si cu numeroase alte neamuri, care au suplinit inferioritatea numerica si logistica prin folosirea Naturii. Este si cazul bataliei de la Agincourt, de la a carei desfasurare se implinesc astazi 592 de ani.
Henric – englezul care voia Franta
La data cand Henric V al Angliei invada Franta, la sfarsitul verii 1415, Razboiul de 100 de ani dura deja de cateva decenii. Care a fost motivul imediat pentru care tanarul rege din Albion i-a atacat pe francezi, desi avea o armata mult inferioara numeric si logistic? Cu siguranta dorinta – comuna marilor cuceritori, de la Cezar la Napoleon – de a-si consolida puterea pe plan intern.
Apoi, cucerind noi terenuri pe continent, putea impune taxe suplimentare, imbunatatindu-si bugetul; tot o sursa importanta de bani era rascumpararea nobililor pe care i-ar fi luat prizonieri in lupte, rascumparare ce reprezenta deja o traditie seculara in acel moment. In plus, se pare ca mai multi baroni normanzi promisesera lui Henric ca-i vor darui pamanturile lor, prin testament iar regele Frantei, maniindu-se la auzul unei asemenea vesti, a considerat atitudinea lor tradatoare si le-a confiscat el domeniile.
Armata engleza a ajuns in nordul Frantei pe 13 august 1415 si a asediat portul Harfleur. Asediul a durat mai mult decat planuise Henric si orasul s-a predat abia pe 22 septembrie. Armata engleza, ce numara aproape 12.000 de oameni, n-a plecat insa mai departe, spre centrul Frantei, decat la 8 octombrie, cand sezonul de campanie era pe sfarsit si molimele facusera deja ravagii in randul trupelor lui Henric.
Putini, dar bravi
Regele a decis sa se indrepte cu grosul ostirii – circa 7000 de oameni – spre portul Calais, singura fortareata engleza din nordul Frantei, intentionand sa ierneze acolo. Dar, profitand de prelungirea asediului, comandantul fortelor franceze, Charles d’Albret a reusit sa adune o mare armata, de 30.000 oameni, blocand drumul spre Calais. Astfel, englezii erau obligati sa dea lupta, daca voiau sa ierneze in fortareata.
Batalia s-a dat intr-o fasie ingusta de teren, intre padurile Tramecourt si Agincourt; d’Albret isi dispusese trupele la extremitatea nordica a acestei „stramtori”, pentru a bara drumul catre Calais. In dimineata zilei de 25 octombrie, Henric a adoptat linia clasica de bataie, cu arcasii pe flancuri si pedestrasii si cavalerii pe centru, avand de asemenea in spate o unitate de arcasi. Inainte de lupta, suveranul englez le-a tinut un discurs inflacarat oamenilor sai, spunandu-le ca, spre deosebire de nobili, care vor fi crutati pentru rascumparare, ei, fiind saraci, vor fi ucisi.
Perspectiva unui astfel de sfarsit nu suradea nimanui si arcasii englezi, numiti „yeomen”, au jurat sa-si vanda scump pielea. Francezii au atacat pe trei linii de bataie, greseala care pe de o parte le-a divizat fortele, pe de alta a generat curand o confuzie generala. Intimidati de tirul necrutator al arcasilor, cei din prima linie au incercat sa se retraga, dar s-au lovit de cei din urmatoarele linii, care se napusteau in atac. Inghesuiala era atat de mare incat francezii nici nu-si mai puteau misca sabiile si practic fiecare sageata engleza isi atingea tinta, in acea invalmaseala, chiar daca loviturile nu erau mortale.
Multi cavaleri au fost rapusi de sageti in cele din urma, altii doborati din sa nu s-au mai putut smulge din noroi si s-au inecat. Cei putini care au reusit sa ajunga la liniile de arcasi englezi au observat cu uimire ca acestia erau protejati de palisade de lemn, construite in ziua premergatoare luptei. In acel moment, insusi conetabilul d’Albret a intrat in lupta, alaturi de circa 10.000 de pedestrasi.
Armurile grele au impiedicat insa desfasurarea corespunzatoare a acestora si pe masura ce inaintau in noroiul deja framantat de miile de picioare de cai si oameni, infanteristii lui d’Albret deveneau prazi usoare pentru arcurile lungi ale englezilor. Cei din linia a treia, desi au reusit sa impinga inapoi randurile fragile ale englezilor, insusi Henric fiind la un pas de a fi doborat, au impartasit totusi, in cele din urma, soarta camarazilor lor.
Un masacru justificat?
Un episod intunecat, care a pus multa vreme sub semnul intrebarii cavalerismul afisat de Henric V l-a reprezentat uciderea prizonierilor de razboi. Astazi, istoricii sunt de acord sa-i ofere regelui englez circumstante atenuante: in toiul luptei, contele francez Ysambart D’Agincourt a jefuit tabara engleza si, temandu-se ca prizonierii ar putea scapa si pune iarasi mana pe arme, Henric a poruncit lichidarea lor, pe loc. La fel a procedat si a doua zi dupa lupta, cand soldatii englezi au cercetat locul bataliei, dand lovitura de gratie francezilor raniti. Au pierit atunci conetabilul d’Albret, trei duci, cinci conti si 90 de baroni francezi. Infrangerea a fost umilitoare nu atat prin numarul mare de pierderi omenesti, cat mai ales prin valoarea lor: floarea aristocratiei franceze a pierit la Azincourt. 10.000 de soldati francezi au inrosit cu sangele lor pamantul reavan in vreme ce, de partea cealalta, englezii n-au pierdut mai mult de 600 de oameni.
Henric si-a indeplinit toate obiectivele propuse, fiind recunoscut, prin tratatul de la Troyes, regent si mostenitor al tronului Frantei; legatura a fost intarita prin casatoria lui cu Catherine de Valois, fiica suveranului francez Carol VI. Dar Henric n-a mai trait sa-si vada visul implinit: va muri in 1422, rapus de dizenterie, la doar 34 de ani si cu numai doua luni inainte ca rivalul si – de acum – socrul sau – Charles VI, sa-l urmeze in mormant.
„Nisipurile miscatoare”
Timp de secole, s-a crezut ca victoria englezilor in aceasta batalie, desfasurata in fata unui inamic de patru-cinci ori mai numeros s-a datorat exclusiv folosirii unei arme de temut – „arcul lung”, care a decimat floarea cavaleriei franceze si o mare parte din pedestrime. De fapt, contrar opiniei larg raspandite, sagetile englezesti nici nu erau atat de eficiente impotriva armurii plate folosite in epoca. Sagetile puteau penetra de la mica distanta armura ce proteja bratele sau picioarele dar erau total inutile impotriva capului sau bustului.
Pe de alta parte, istoricii contemporani sunt de acord ca s-a exagerat neputinta cavalerului care lupta pedestru, in amura, impotriva unor adversari cu armament usor. O armura clasica, precum cele folosite la Agincourt, nu cantarea mai mult de 30-35 kg, adica era aproape la fel de grea precum echipamentul unui soldat american care lupta azi in Irak, de pilda. Odata doborati la pamant, cavalerii nu erau in postura broastei testoase date cu carapacea in sus, in imposibilitatea de a se mai misca, asa cum eronat se mai crede inca.
Dimpotriva, modul cum armura era prinsa le dadea cavalerilor o mobilitate extraordinara. Sa nu uitam ca majoritatea acestor cavaleri erau antrenati sa lupte in turnire, unde adesea lupta continua si dupa doborarea lor de pe cal. Se pare ca adevaratul inamic al francezilor la Azincourt a fost insa noroiul. Campul de batalie fusese arat cu plugul nu cu multa vreme in urma iar in acel inceput de octombrie 1415 plouase abundent, timp de cateva zile, o ploaie mocaneasca, de toamna.
Curand dupa declansarea ostilitatilor, mii de englezi si francezi, pedestrasi sau cavaleri, se luptau nu doar cu dusmanul ci si cu noroiul. Majoritatea se aflau in noroi pana la glezne, altii pana la genunchi. Caii aproape ca nu se puteau misca, din cauza ca se afundasera in noroi, cu zecile de kilograme pe care le aveau in sa, pana aproape de burta. Dezavantajul cu care pornisera infanteristii englezi, ce purtau doar un fel de itari si aveau incaltari din piele de porc, foarte usoare, s-a transformat imediat intr-un avantaj, in fata inzauatilor din cap pana-n talpi pedestrasi francezi. Multi dintre acestia, cazuti in noroi, nu s-au mai putut ridica si, prinsi ca in niste nisipuri miscatoare, s-au inecat.
GABRIEL TUDOR
Comentarii