La sfarsitul razboiului mexicano-american din 1848, SUA au acaparat o portiune uriasa de teritoriu in vest, inclusiv actualele state California, Nevada, Arizona si New Mexico. Atunci cand s-a declansat „goana dupa aur” in California, un an mai tarziu, zona din jurul orasului San Francisco a devenit una dintre cele mai importante destinatii din America de Nord. Dar problema era lipsa unei cai de transport eficiente pentru a ajunge de la orasele populate din estul Americii la campurile aurifere din vest.
Cea mai mare parte a Marilor Prerii din centrul continentului se afla inca sub stapanirea nativilor americani, nu exista inca o cale ferata transcontinentala, iar calatoria cu diligenta, de-a latul Americii de Nord era dificila si riscanta. Cea mai rapida solutie era ocolirea Americii de Sud cu vaporul, desi chiar si pentru aceasta era nevoie de multe zile spre a ajunge la destinatie.
Solutia evidenta era navigarea din porturile americane pana la Istmul Panama, urmata de transportul cu caravanele de catari peste istm, pana la Pacific, si de aici cu vaporul spre nord, catre San Francisco. La acea data, Panama facea parte din Noua Granada, insa localnicii erau dornici de independenta si se revoltau adesea.
Aceste revolte nu erau pe placul autoritatilor din Noua Granada, dar nici ale celor din SUA, care au semnat in cele din urma un acord prin care se obligau sa apere zona istmului. In 1848, mai multe companii nord-americane au inceput construirea „caii ferate transoceanice Panama”, care sa uneasca Pacificul cu Atlanticul. Efortul a fost urias, necesitand sase ani de munca intensa, cheltuieli de 3 milioane de dolari (aproximativ 1 miliard de dolari in banii de azi!) si provocand circa 10.000 de morti.
In cele din urma, calea ferata a fost realizata, astfel incat istmul era strabatut acum in doar cateva ore. Aceasta performanta i-a adus insa pe localnici, care faceau pe calauzele pentru calatorii americani, in sapa de lemn. Curand, „gringos” (adica nord-americanii) au inceput sa fie la fel de urati ca autoritatile din Noua Granada, iar sentimentele antiamericane aveau sa explodeze din cauza unei… felii de pepene.
Pe 15 aprilie 1856, vaporul cu aburi SS Illinois a debarcat o mie de pasageri americani care urmau sa ia trenul peste istm si sa continue drumul catre San Francisco. Asteptand sa se urce in tren, la Aspinwall, un barbat pe nume Jack Oliver a intrat intr-un bar local, alaturi de tovarasii lui de calatorie si s-au imbatat cu totii crita. Cum trenul tot nu sosise, Oliver si ciracii lui au continuat sa se invarta pe strazile din Panama City. La un moment dat, individului i s-a facut pofta de pepeni si vazand ca un localnic, pe nume Jose Manuel Luna, vindea felii de pepene la coltul strazii, s-a servit singur, inainte sa intrebe cat costa. Cand vanzatorul i-a cerut un dolar, americanul cherchelit s-a infuriat, l-a injurat si a vrut sa plece.
Panamezul a scos un cutit, americanul a scos un pistol si in incaierarea generala care a avut loc un alt panamez a fost impuscat. Americanii s-au baricadat in cladirea garii, pe care localnicii, furiosi, au inconjurat-o, amenintand sa o incendieze. Curand, intre cele doua tabere au inceput schimburi de focuri.
Panama City a fost cuprins de o frenezie antiamericana: toate sediile companiilor americane au fost incendiate si toti cei ce pareau a fi americani batuti pe strazi. Disperat, operatorul telegrafic din cladirea garii a cerut ajutorul corpului de rangeri texani din portul de Pacific si in scurta vreme in gara a sosit un tren incarcat cu soldati americani.
Bine inarmati, acestia au risipit rapid multimea, dar conflictul s-a soldat cu 17 victime – doi panamezi si 15 americani. Efectele „razboiului pepenelui” au fost imediate: trupele SUA au invadat Panama City, iar in urma presiunilor exercitate de la Washington, guvernul Noii Granade a acceptat ca paza regiunii sa fie incredintata americanilor.
GABRIEL TUDOR
Comentarii