Pe 26 aprilie 1986, statiile de supraveghere a mediului din mai multe tari europene inregistrau o crestere neobisnuita a nivelului de radioactivitate. S-a banuit inca de atunci ca sovieticii efectuasera un test nuclear sau suferisera un accident de aceasta natura. Timp de câteva zile, Moscova a tacut mâlc, pentru ca pe 1 mai, sa recunoasca socantul adevar: unul dintre reactoarele centralei atomo-electrice de la Cernobil sarise in aer, generând un urias nor radioactiv. A fost, fara indoiala, cel mai mare dezastru al erei nucleare. Dar putini stiu ca, in urma cu exact jumatate de secol, America a trecut pe lânga o catastrofa mult mai mare, tot din cauza unei erori umane.
O mogâldeata neagra
Ziua de 22 mai 1957 parea sa fie una obisnuita pentru orasul Albuquerque, din statul New Mexico. Desertul nesfârsit, de dincolo de cladirile asezarii, a inceput sa se incalzeasca, sub razele puternice ale Soarelui, inca de la primele ore ale diminetii. Cu putin timp inainte de miezul zilei, un bombardier B-36, veritabila fortareata zburatoare, a aparut pe cer, deplasându-se parca in reluare si pregatindu-se sa aterizeze la Kirtland Air Force, o baza a aviatiei americane. La un moment dat, cei aflati la sol au vazut o mogâldeata neagra cazând din avion si apropiindu-se cu viteza de sol. S-a auzit o explozie seaca si apoi s-a lasat o liniste mormântala. Era ora 11:52 si America tocmai scapase de la o calamitate nucleara fara precedent. Era ziua ei norocoasa…
„Pe aici nu se trece”
Timp de multe decenii, nimeni n-a stiut ce se intâmplase lânga Albuquerque. Primele rapoarte despre aceasta „sageata frânta” – cum aveau sa fie numite incidentele nucleare din perioada Razboiului Rece – au aparut intr-un ziar local, in 1986. Atunci, articolele au fost intâmpinate cu o tacere suspecta de catre Pentagon, pentru ca duelul ideologic cu Uniunea Sovietica inca nu se sfârsise, in ciuda politicii liberale a lui Mihail Gorbaciov. Abia in urma cu câtiva ani, gratie prevederilor Amendamentului la Constitutie, privind dreptul la libera informare, documente referitoare la misteriosul incident au inceput sa fie declasificate.
Interesant e faptul ca nici macar localnicii din New Mexico nu avusesera habar, in tot acest timp, ca le trecuse glontul pe la ureche. Pentru ei nu era un secret ca, in cazul unui conflict cu rusii, Albuquerque ar fi fost una dintre primele tinte vizate, din cauza rolului detinut in productia, testarea si depozitarea de armament atomic. Se banuia ca Sandia Base, aflata la poalele muntilor Manzano, ar adaposti, in subsolurile sale, o importanta parte din arsenalul nuclear al Americii.
Garduri duble, electrificate, patrule cu câini de paza, soldati inarmati pâna-n dinti dadeau de inteles eventualilor curiosi ca „pe aici nu se trece”. La o suta de kilometri spre nord-vest se gasea „orasul atomic” de la Los Alamos, locul unde se crease prima bomba atomica si atunci, ca si acum, un important laborator de cercetare si productie pentru bombele atomice americane, menit sa asigure suprematia mondiala in fata sovieticilor.
A gresi este omenesc
In acea zi de mai, de la Biggs Air Force Base din Texas, pornise, indreptându-se spre baza de la Kirtland, un avion B-36, purtând in pântece, alaturi de echipajul de 13 militari, si ultima creatie a Razboiului rece: o bomba imensa, cântarind 21 tone si cu o putere apreciata la 10 megatone – cea mai distrugatoare arma creata pâna atunci de om. Bomba cu hidrogen, primul dispozitiv termonuclear ce putea fi lansat din avion, purta numele de cod Mark 17. Dintre cei aflati la bord, doar comandantul, locotenent-colonel Richard Meyer, un veteran al celui de-al doilea razboi mondial si inca doi ofiteri, stiau ce „monstru” transporta, restului echipajului i se spusese ca este un zbor de rutina, pentru transportul unui „atelaj”.
Procedura standard in asemenea misiuni impunea indepartarea manuala a dispozitivelor ce asigurau fixarea bombei de cala avionului, pentru a evita eventualele accidente declansate de defectarea aparaturii de la bord. De obicei, un membru al echipajului, in acest caz navigatorul, locotenent Bob Carp, la decolare si aterizare trebuia sa se aplece asupra bombei, lungi de aproape 8 metri, ce parea o balena tolanita in interiorul avionului, si sa se opinteasca din rasputeri, pentru a debloca levierul care asigura prinderea bombei.
Atunci când avionul coborâse la altitudinea de 600 de metri si se pregatea de aterizare, Carp si-a ocupat postul. Totul parea sa fie o procedura de rutina, totul se desfasura conform instructiunilor, când a aparut imprevizibilul. Din cauza unei turbulente atmosferice, avionul s-a inclinat intr-o parte si, dezechilibrându-se, ofiterul s-a agatat, in cadere, de levierul bombei, aplecându-se asupra lui cu toata greutatea.
Iesita din „chingi”, uriasa arma, capabila sa rada absolut toate constructiile umane, pe o raza de zeci de kilometri, s-a napustit spre usile prin care ar fi trebuit aruncata, in caz de atac nuclear, si le-a zdrobit, pur si simplu, cazând din avion. Eliberata de imensa povara de 21 tone, aeronava s-a ridicat instantaneu, aproape 500 metri, inainte ca pilotii sa poata recapata controlul asupra mansei.
„Stiu ca pare o scena demna de filmele de comedie, dar chiar asa s-au intâmplat lucrurile”, spune Carp, acum un prosper om de afaceri in San Francisco. Un alt martor ocular, operatorul radar Jack Resen isi aminteste ca imediat dupa caderea bombei, comandantul, Carp, s-a ridicat si a inceput sa tipe atât de tare incât acoperea si huruitul motoarelor: „N-am atins nimic! N-am atins nimic!”. Al doilea operator radar, George Houston, a anuntat imediat turnul de control din Kirtland: „Am scapat o bomba cu hidrogen!”.
Totul e bine când se termina cu bine
Bomba a cazut cu o viteza ametitoare, dar altitudinea redusa la care avionul se afla nu a fost suficienta pentru deschiderea parasutei menita sa-i incetineasca prabusirea. A fost elementul-cheie, care a salvat lumea de la un dezastru incomparabil mai grav decât cel de la Cernobil. Specialistii opineaza ca, daca incidentul s-ar fi produs cu doar câteva sute de metri mai sus, bomba ar fi explodat in aer, la mica distanta de sol, generând un apocalips in miniatura.
Asa, la ciocnirea cu solul nisipos al desertului, ea a produs doar o explozie minora, atunci când explozibilul conventional aflat in interior a fost detonat de socul izbiturii. Totusi, explozia nu a fost suficient de puternica spre a produce o reactie in lant care ar fi antrenat si incarcatura atomica. La doar trei ore de la accident, a fost formata o comisie din cadrul Armed Forces Special Weapons Project, pentru recuperarea focosului nuclear si curatirea zonei.
Membrii comisiei au gasit, la fata locului, un crater larg de noua metri si adânc de 4 metri, produs pe un teren viran, ce apartinea Universitatii New Mexico. Analizele efectuate au dus la detectarea unui nivel minim de radiatii in regiune, nivel considerat deloc periculos pentru fiintele vii. Dupa ce s-a facut o ancheta interna, in doar câteva zile, privind responsabilitatea incidentului, nimeni nu a fost pedepsit si dosarul „bombei pierdute” a fost inchis, pentru urmatoarele trei decenii…
Curiosii au ocazia sa vada arma respectiva (lipsita, desigur, de focosul nuclear, la Muzeul Atomic deschis in incinta fostei baze militare de la Kirtland. Alaturi de ea, alti „monstri” – inclusiv copiile „Baietasului” si „Grasunului”, bombele aruncate asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki, ca niste avertismente mute adresate viitorului, pentru ca povestea Razboiului Rece, unul dintre cele mai absurde conflicte din istoria omenirii, sa nu se mai repete…
GABRIEL TUDOR
Comentarii