Cu mai bine de doua milenii in urma, „parintele medicinei”, legendarul Hipocrate, considera trepanatia, o procedura absolut necesara, in cazul unor boli psihice; de-a lungul vremii, ea a fost cu siguranta cea mai des intalnita metoda chirurgicala, dupa circumcizie. Si daca credeti ca aceasta practica bizara, vizand, efectiv, gaurirea craniului cu un burghiu sau prin alte mijloace, la fel de barbare, este de domeniul istoriei, va inselati; trepanatia se practica si in zilele noastre, ba mai mult, unii doctori au ales sa mearga si mai departe, ajungand la extragerea unor portiuni din creierul uman, desigur, pe considerente medicale! Ei au realizat sute de interventii de acest gen, care pe moment au parut o reusita, dar in timp au dovedit ca metoda transforma, efectiv, bietii pacienti, in niste „legume”.
Cu creierul la vedere
Existenta unor specialisti in trepanatie pare sa fie atestata inca din epoca de piatra – marturie stau craniile „gaurite” datand de acum cateva mii de ani. In lucrarea sa „Asupra ranilor capului”, Hippocrate considera trepanatia cea mai sigura metoda de vindecare a ranilor primite la cap, mai ales in lupta. Evul mediu va aduce cu el o alta gaselnita, si mai surprinzatoare: trepanatia era considerata atunci o cale eficienta de a scoate dracii din capul posedatilor. Nici „epoca luminilor” n-a fost insa mai breaza, multi invatati de atunci propovaduind trepanatia ca metoda buna pentru vindecarea unei intregi game de maladii, de la meningita la epilepsie.
Gaura din cap se face cu un instrument numit trepan, cu care este scobita teasta, asemenea unei copci in gheata. In cele din urma, pielea din zona afectata se va vindeca iar pacientul va ramane cu creierul „la vedere”. La inceput, pe post de trepane au fost utilizate pietre ascutite, apoi daltite de metal si, in epoca moderna, ferastraie electrice. Caci sa nu credeti ca trepanatia a ramas un procedeu de trista amintire, inchis in paginile cartilor de istorie a medicinei. Ea se mai practica astazi oricarui amator care are 18 ani si isi da consimtamantul pentru a i se sfredeli craniul, in numele stiintei. Chirurgii din bransa au chiar o organizatie care le apara drepturile, numita The International Trepanation Advocacy Group.
Sfredelirea craniului creste inteligenta?
Cum explica sustinatorii acestei teorii necesitatea ei? „In interiorul creierului uman exista doua fluide, sangele si lichidul cerebrospinal. Spre deosebire de acesta din urma, sangele asigura energie celulelor nervoase. Proportia dintre cele doua lichide variaza dar volumul constant ramane constant. Atunci cand oasele craniului se sudeaza definitiv, la sfarsitul perioadei de crestere (18-21 ani), creierul nu mai poate pulsa in ritmul inimii, caci posibilitatile de expansiune a membranei cerebrale sunt suprimate. Arterele si capilarele nu se mai pot largi, cu fiecare flux sangvin care vine de la inima. Prin urmare, o anumita cantitate de sange nu mai alimenteaza creierul, fiind inlocuit cu lichid cerebrospinal. Din acest moment, vitalitatea asociata cu copilaria si adolescenta incepe sa scada.
Trepanatia anuleaza acest fenomen, permitind arterelor si capilarelor sa expandeze din nou, umplandu-se cu o cantitate sporita de sange si elimina din creiere o cantitate similara de lichid cerebrorahidian. Este, daca vreti, o metoda similara lasarii de sange”, spunea Bart Hughes, un medic olandez considerat parintele trepanatiei moderne. Hughes a dezvoltat o intreaga teorie, pledand pentru eficacitatea metodei sale. El sustinea, printre altele, ca fontanele deschise, existente la copiii mici, sunt o dovada in plus ca pentru a se dezvolta, creierul are nevoie de un „debuseu”, ce putea fi facut pe cale artificiala si sustinea, aducand, desigur, dovezi statistice, ca pacientii care suferisera trepanatii erau mai inteligenti decat fusesera, IQ-ul lor crescand semnificativ.
Spre a fi si mai convingator, Hughes si-a facut el insusi o trepanatie, cu un ferastrau electric si un scalpel, plus un ac hipodermic, pentru administrarea unui anestezic local. Desigur, neurochirurgii secolului XXI privesc cu umor ideile medicului olandez. Este cert, spun ei, ca puterile creierului diminueaza, odata cu inaintarea in varsta si chiar daca ar fi posibil un aport sporit de sange si oxigen in emisferele cerebrale, procesul nu va putea fi nici oprit si nici macar incetinit. Desigur, trepanatiile clinice se practica inca pe scara larga, dar numai pentru evacuarea hemoragiilor si eliberarea presiunii din cavitatea craniana cauzate de diverse traumatisme; dupa interventie, osul decupat va fi atasat la loc.
Durerile, luate cu… bisturiul!
O chestiune si mai controversata a fost cea a lobotomiei. In anul 1950, un chirurg american, Freeman, uimea lumea pretinzand ca a gasit leacul pentru toate problemele de natura psihica. Metoda era, sustinea el, pe cat de rapida, pe atat de rapida. Imediat, America i-a cazut la picioare si nu numai cei cu probleme psihice serioase, precum schizofrenia, paranoia sau depresia, ci si gospodinele chinuite de banalele migrene au sarit sa-i ceara ajutor. In 1952, Freeman a practicat 228 lobotomii in doar doua saptamani; intr-o singura zi, a lobotomizat 25 de femei, fiecare interventie durand mai putin de zece minute! El se lauda chiar ca lobotomia ar fi mai simpla chiar decat o operatie de extragere a amigdalelor, iar efectele sale pentru sanatatea pacientului ar fi extraordinare.
Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri a fost al unei femei pe nume Anna Ruth Channels, care suferea de multa vreme de migrene teribile, aparent fara cauza dar si fara leac. Femeia ajunsese in pragul disperarii din acest motiv si n-a avut nici o retinere in a se da pe mana lui Freeman. Si, miracol: dupa interventia chirurgicala, durerile de cap i-au disparut pentru totdeauna. Efectul secundar a fost acela ca Anna Ruth a ramas cu mintea unui copil de 12 ani. Ceea ce, vor spune carcotasii, pentru o tanara gospodina americana nici nu-i prea rau… Anita McGee, o femeie din statul Alabama, care in 1953 tocmai daduse nastere unei fetite si cazuse intr-o puternica depresie, n-a fost mai norocoasa. Dupa ce a suferit interventia de lobotomie, ea si-a petrecut tot restul vietii intr-un azil de boli nervoase. Nu-i de mirare ca fiica ei, Rebecca, considera ca lobotomia i-a distrus viata mamei sale.
GABRIEL TUDOR
Comentarii