Printre cele mai emotionante, dar si mai putin cunoscute povesti ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, se numara si cea a lui Chiune Sugihara. Un japonez de o rara modestie, care nu a dezvaluit nimanui faptele lui de curaj si omenie vreme de zeci de ani, iar cand totusi s-a aflat ca salvase de la moarte mii de evrei, a spus doar atat: „Am facut-o pentru ca mi-a fost mila de disperarea din privirea lor.”
Fiul unei familii onorabile de langa Tokyo, Chiune a primit o educatie aleasa, parintii vrand sa-l faca medic. Dar, printr-un gest de fronda explicabil la un adolescent, el a lasat foaia goala la examenul de admitere la facultatea de medicina din Tokyo si a ales sa intre, in schimb, in diplomatie, ca simplu functionar, gratie calitatilor sale de caligraf exceptional.
Curand, harnicia si iscusinta lui l-au propulsat in ierarhie, iar sefii din Ministerul nipon de Externe au decis sa-i incredinteze o misiune speciala: aceea de a reprezenta tara la Kaunas, fosta capitala a Lituaniei independente din anii 1930. La prima vedere, pozitia sa era curioasa: in Lituania nu exista ca rezident nici macar un cetatean japonez, la acea vreme, deci prezenta unui consulat nu se justifica.
In schimb, guvernul de la Tokyo voia sa-si spioneze „colegii” din Axa, germanii, existand rapoarte secrete privind o iminenta intelegere intre acestia si vechiul inamic al Japoniei, URSS, dar si zvonuri legate de o eventuala invazie nazista in Rusia.
Ambele informatii au fost confirmate de Chiune, gratie retelei de agenti secreti, polonezi, lituanieni si rusi, pe care a reusit sa o puna la punct intr-un timp foarte scurt si chiar gratie propriilor observatii – de pilda pretextand ca merge cu familia la picnic, a sesizat in mai multe randuri importante miscari ale trupelor naziste, inainte de invazia in URSS.
Dupa ce, in urma pactului Ribentropp-Molotov, sovieticii au invadat Lituania, pe 15 iunie 1940, la portile ambasadei japoneze au inceput sa soseasca valuri de refugiati. Majoritatea erau evrei care fugisera in septembrie 1939 din Polonia, pentru ca acum sa incerce sa fuga si din Lituania.
Chiune a cerut instructiuni de la Tokyo si i s-a raspuns ca nu trebuie sa acorde vize decat celor cu documente si motivatii corespunzatoare. Cand a solicitat lamuriri, i s-a raspuns sa nu mai puna asemenea intrebari. Asa ca din proprie initiativa a decis sa emita oricum vizele.
Timp de sase saptamani, intre iulie si august, lucrand cate 18 ore pe zi, el a scris manual, cu caligrafia-i desavarsita, 2.139 de vize de tranzit – care au fost descoperite abia dupa multi ani, in arhivele Ministerului de Externe de la Tokyo. Beneficiind de viza japoneza, refugiatii evrei au putut parasi Lituania, devenita o tara nesigura, pentru a ajunge in Japonia si de aici in state neutre.
Iar rolul lui Chiune nu s-a oprit aici: vorbind fluent limba rusa, el a trebuit sa negocieze si cu diplomatii sovietici, pentru a se asigura ca refugiatii evrei vor avea trecere libera prin URSS, ca si dreptul de a trece din Vladivostok spre insulele nipone. Liderii sovietici din Politburo erau interesati de valuta, asa ca diplomatul japonez, neavand bani, le-a cerut evreilor, contra vize, sume mari in valuta, pe care le-a livrat direct in conturile Moscovei – se pare ca insusi Stalin ar fi aprobat tranzactia.
In total, vizele emise de el au salvat mii de oameni – pe langa detinatorii vizei puteau calatori, potrivit uzantelor nipone ale vremii, si membrii familiilor lor. Dar abia in 1982, cu doi ani inainte de moarte, el avea sa fie declarat „drept intre popoare” de catre statul Israel, dupa ce uimitoarea sa poveste a devenit publica.
GABRIEL TUDOR
Comentarii