Uniunea Sovietica a inceput sa lanseze sateliti nucleari in spatiu in 1965. In urmatorii 22 de ani, au fost lansati peste treizeci de sateliti, fiecare avand la bord un mic reactor nuclear pentru a alimenta diversele instrumente. Acesti sateliti erau in mare parte de recunoastere, fiind meniti sa spioneze navele si submarinele marinei americane.
Satelitii foloseau radarul pentru a detecta traficul maritim si, deoarece semnalul radar isi pierde rapid din putere odata cu distanta, satelitii trebuiau plasati pe orbita joasa a Pamantului, unde exista o rezistenta semnificativa din partea moleculelor de aer.
Rezistenta aerului nu permitea insa utilizarea panourilor solare de mari dimensiuni, lasand energia nucleara ca o alternativa atractiva si probabil unica. Majoritatea acestor sateliti transportau reactoare nucleare de tip BES-5 alimentate cu uraniu-235.
Din cauza constrangerilor de spatiu si greutate, combustibilul a fost puternic imbogatit pana la nivelul de armament, astfel incat reactoarele sa fie rapide, eficiente si extrem de puternice.
Un reactor nuclear BES-5 tipic cantarea mai putin de 400 kg si era montat in interiorul unei unitati separate care putea fi aruncata mai sus in spatiu, pe o orbita mai inalta, odata ce satelitul ajungea la sfarsi-tul vietii sale operationale. In acest fel, satelitul mort putea reintra in siguranta in atmosfera terestra fara riscul de contaminare radioactiva. Dar nu intotdeauna lucrurile au stat astfel.
Satelitul Cosmos 954 a fost lansat in spatiu la 18 septembrie 1977 de pe cosmodromul Baikonur. La bord se afla un convertor termoionic de sodiu-potasiu lichid, actionat de un reactor nuclear care continea aproximativ 50 de kilograme de uraniu-235. La cateva saptamani de la lansare, orbita sa a devenit neregulata si savantii de la sol au inteles ca satelitul va cadea foarte curand pe Pamant. Pentru a inrautati situatia, sistemul care trebuia sa elimine miezul uzat al reactorului pe o orbita sigura s-a defectat.
Intr-un gest rar de responsabilitate, Uniunea Sovietica a notificat Statele Unite, precum si toate natiunile care se aflau direct sub traiectoria de zbor a satelitului, cu privire la o posibila cadere radioactiva. Intr-o serie de intalniri secrete cu SUA, oficialii Uniunii Sovietice au oferit detalii despre reactorul nuclear al Cosmos 954. La randul lor, SUA si-au avertizat partenerii din NATO ca se asteapta ca satelitul sa cada si s-au oferit sa ajute la curatarea oricarei contaminari radioactive care ar putea rezulta.
Pe 24 ianuarie 1978, cu cateva minute inainte de rasaritul Soarelui, Cosmos 954 a intrat in atmosfera Pamantului si s-a dezintegrat deasupra Canadei. Resturile satelitului au cazut de-a lungul unei fasii lunga de 600 de kilometri, de la Great Slave Lake la Baker Lake.
Operatiunea ulterioara de cautare si curatare a costat Canada aproape 14 milioane de dolari canadieni, in timp ce SUA au cheltuit aproximativ 2,5 milioane de dolari. Ul-terior, Canada a trimis Uniunii Sovietice o factura de 6 milioane de dolari canadieni, din care doar jumatate a fost platita.
Intr-un articol publicat in august 1984 in revista Health Physics, autorii au observat ca aproape un sfert din reactorul nuclear (aproximativ 7-8 kg) cazuse sub forma de particule fine cu un diametru mai mic de 1 mm.
Aceste microparticule au cazut ca o ceata lenta invizibila pe teritoriile de nord-vest ale Canadei si pe terenurile aride din Arctica. Restul de trei sferturi au stat in suspensie in atmosfera timp de ani de zile, inainte de a cobori incet la suprafata planetei.
Pana astazi, descompunerea radioactiva a eliminat majoritatea radionucleilor cu durata de viata mai scurta, care prezentau riscuri pentru sanatate. In ceea ce priveste particulele de dimensiuni milimetrice, autorii au observat ca, daca o persoana ar inghiti accidental una dintre ele, aceasta ar trece prin tractul digestiv si ar iesi din organism in 48 de ore, oferind persoanei o doza de radiatii nu mai mare decat o radiografie conventionala.
GABRIEL TUDOR
Comentarii