Pe 25 decembrie, crestinii de pretutindeni celebreaza nasterea lui Hristos. Originea acestei sarbatori este incerta, intrucat primele comunitati crestine nu o aveau; abia in 336 se consemneaza faptul ca Biserica din Roma a sarbatorit Nasterea Domnului, in ziua de 25 decembrie. Istoricii moderni considera ca alegerea nu a fost intamplatoare, caci in aceeasi zi se aniversa nasterea zeului Mithra, o importanta divinitate orientala si se sarbatorau Saturnaliile romane.
Fixarea unei sarbatori crestine in aceasta zi a avut deci ca scop atragerea a cat mai multi oameni spre noua religie si initiativa a fost incununata de succes, intrucat, desi unii savanti, bazandu-se pe calcule astronomice, sunt tentati sa creada ca Iisus a venit pe lume in luna aprilie, traditia sarbatoririi Craciunului in decembrie a continuat pana in prezent, data fiind considerata sacra si aleasa de multi conducatori ca zi de incoronare, tocmai pentru a le justifica originea „divina”…
Charlemagne
La mai bine de trei secole de la caderea Imperiului Roman de Apus, ideea imperiala era reinviata de unul dintre cei mai mari lideri ai Evului Mediu timpuri, Charlemagne, incoronat pe 25 decembrie 800 de catre papa Leon al III-lea ca „Imperator Augustus”, in cadrul unei ceremonii fastuoase. Interesant e faptul ca, desi toata lumea il stie drept Carol cel Mare, numele sau original, in vechea limba franca, nu s-a pastrat, toate sursele contemporane mentionand doar numele de imprumut, latinescul Carolus.
Fiu al lui Pepin cel Scurt si al Bertradei de Laon, Carol i-a urmat la tron tatalui sau, impartind puterea cu Carloman, un frate deloc incantat de aceasta perspectiva. Razboiul civil iminent a fost insa impiedicat de disparitia subita a lui Carloman, ce a marcat cucerirea puterii depline de catre Carol. Suveran razboinic, desi foarte pios, Carol i-a distrus pe lombarzi, a castigat numeroase razboaie cu sarazinii, ce amenintau posesiunile sale din Spania si i-a supus pe saxoni, convertindu-i la crestinism. Astfel, el este considerat astazi a fi nu doar intemeietorul Frantei, ci si al Germaniei!
Istoricii poarta inca discutii in contradictoriu legate de initiativa incoronarii lui Carol: nu se stie daca suveranul franc era la curent cu intentia Papei de a-l incorona, de vreme ce el insusi va spune ulterior ca n-ar fi intrat in catedrala Sfantul Petru daca ar fi stiut ce i se pregateste. Istoricul Roger Collins subliniaza totusi ca „motivatia data de Carol, anume ca acceptarea titlului imperial evoca doar interesul romantic pentru restaurarea Imperiului Roman, ar fi total improbabila, din simplul motiv ca supusii sai franci, saxoni si de alte nationalitati nu priveau deloc cu simpatie mostenirea Imperiului, dimpotriva, francii cel putin se mandreau ca avusesera forta de a scutura „jugul roman”.
Totusi, calculul politic al ambilor protagonisti – Papa si Carol – era inteligent: se crea astfel, in vestul Europei, o contrapondere la Imperiul Bizantin, la ora aceea cea mai importanta putere a continentului. In plus, sa nu uitam ca la ora aceea bizantinii erau condusi de imparateasa Irina, fapt ce contravenea flagrant traditiilor salice, respectate cu sfintenie in Apus. Cu alte cuvinte, Occidentul avea nevoie de un imparat „adevarat” si acesta a fost, prin natura imprejurarilor, Carol cel Mare.
Planul sau viza, in continuare, unificarea celor doua imperii, pentru refacerea completa a Imperiului Roman in perioada sa de glorie, si se pare ca Irina agrea chiar ideea unei aliante matrimoniale. Dar populatia Constantinopolelui a fost atit de indignata de o asemenea posibilitate incat s-a rasculat, inlocuind-o pe „tradatoare” cu un fost sfetnic al ei, Nichifor I, care nici nu a vrut sa auda de alianta cu Carol. Dupa moartea lui Carol, titlul imperial a fost disputat de urmasii sai si nici unul nu s-a ridicat la inaltimea predecesorului lor. In cele din urma, in anul 962, intr-o Europa total diferita de cea din timpul lui Charlemagne, un nou imparat roman a fost incoronat la Roma, de catre Papa – Otto cel Mare, intemeietorul unei creatii statale ce va dainui vreme de aproape o mie de ani, Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana.
Stefan I cel Sfant
Stefan I, primul suveran crestin al ungurilor, s-a nascut in orasul Esztergom, ca fiu al printului Geza si al Saroltei, fiica unui nobil transilvanean. Numele sau era de fapt Vajk, dar la zece ani copilul a fost botezat cu numele primului martir crestin, Stefan. Dupa cum se va dovedi ulterior, alegerea a fost cum nu se poate mai inspirata, intrucat in limba greaca veche, de unde numele provine, el are sensul de „purtatorul de cununa, cel incoronat”.
La o varsta frageda, Stefan s-a casatorit cu Gissele, fiica ducelui de Bavaria, in anul 995. Prin acest mariaj, el si-a sporit considerabil puterea si influenta, devenind cumnat al viitorului Henric II, imparatul Sfantului Imperiu. Doi ani mai tarziu, printul Geza a murit si Stefan a invocat dreptul divin de a-i conduce pe maghiari, in vreme ce unchiul sau, Koppany, un puternic feudal pagan, a facut apel la traditionalul drept al seniorului.
In urma razboiului declansat, Stefan, beneficiind de sprijinul germanilor, si-a invins adversarul si a reusit sa-i uneasca pe toti maghiarii in jurul sau. Potrivit legendelor maghiare, Papa Silvestru al II-lea i-a trimis in dar o coroana magnifica, din aur, impodobita cu diamante, impreuna cu o cruce apostolica si o scrisoare de binecuvantare, prin care-l recunostea drept suveran crestin al Ungariei. Chiar in ziua de Craciun a anului 1000, Stefan a fost uns rege de catre inaltii prelati catolici maghiari, intemeind una dintre cele mai puternice dinastii ale epocii.
William Cuceritorul
Ca monarhii de odinioara cautau sa se legitimizeze incoronandu-se in ziua de Craciun o dovedeste si William Cuceritorul, primul rege normand al Angliei. Pornind de pe continent sa cucereasca insulele britanice, el l-a infruntat pe suveranul legitim al Angliei, Harold, in batalia de la Hastings, din 1066. A fost o lupta crancena si sortii ei au stat mult in cumpana; ba, la un moment dat, normanzii pareau ca au fost pusi pe fuga.
Englezii au facut greseala de a se napusti in urmarirea lor, rupand randurile. William, al carui cal fusese ucis sub el, in iuresul luptei, a profitat de aceasta slabiciune si, in fruntea unui palc de cavaleri, s-a intors spre urmaritori, dandu-i peste cap. Panica a cuprins si mai mult tabara engleza in clipa in care Harold a fost ucis, de o sageata ce i-a strapuns creierul, patrunzandu-i prin ochi.
Timp de doua saptamani, William a ramas la locul bataliei, asteptand supunerea formala a englezilor. Dar, spre uimirea sa, forul legislativ local, Witenagernot, un fel de „parlament avant la lettre”, a decis sa-l proclame rege pe nevarstnicul Edgar Etheling. Imediat, William s-a indreptat spre Londra si, beneficiind de intariri de pe continent, a obtinut supunerea orasului, din partea arhiepiscopului Stigand, la inceputul lunii decembrie. Ducele normand va fi incoronat oficial pe 25 decembrie 1066, in catedrala Westminster Abbey, primind insemnele regalitatii din mainile arhiepiscopului Aldred.
Baldwin de Boulogne
Unul dintre liderii primei cruciade, Baldwin de Boulogne va deveni primul conte de Edessa si apoi primul rege al Ierusalimului, dupa ce conducatorul cruciadei, Godfrrey de Bouillon, nimeni altul decat fratele lui, a refuzat sa accepte acest titlu. Desi patriarhul Ierusalimului, Dagobert din Pisa, ar fi preferat sa intemeieze in }ara Sfanta un stat teocratic, presiunile exercitate de cei doi nobili francezi au fost de natura sa-l faca sa se razgandeasca si pe 25 decembrie 1100 el va fi incoronat ca rege al Ierusalimului, chiar de catre Dagobert. Singura concesie pe care patriarhul a obtinut-o a fost ca fastuoasa ceremonie sa se desfasoare nu in Ierusalim, ci la Betleem. Regele a avut parte de un sfarsit bizar, murind, in vara lui 1118, dupa o partida de pescuit in Nil. Baldwin a mancat cu atata pofta din pestii prinsi incat a facut o indigestie care i-a fost fatala…
GABRIEL TUDOR
Comentarii