Inca de la infiintarea sa, in urma cu un secol si mai bine, premiul Nobel pentru Pace a rasplatit eforturile depuse de o serie de personalitati sau organizatii pentru mentinerea pacii, pentru incheierea unor conflicte sau evitarea de razboaie sangeroase. Anual, un comitet intrunit in Norvegia, alege dintre candidatii propusi si decide, dupa dezbateri indelungate, cine merita cel mai mult ravnita distinctie. Desigur, contestatarii nu lipsesc, mai ales atunci cand laureatii au un trecut „incarcat” – si cel mai elocvent exemplu in acest sens il reprezinta fostul lider al Autoritatii Palestiniene, Yasser Arafat. Pe de alta parte, faptul ca unii luptatori marcanti pentru pace – cazul lui Mohandas Gandhi – nu au primit premiul arunca o umbra asupra credibilitatii Comitetului Nobel si da apa la moara celor ce vorbesc despre „jocuri politicianiste”…
Tribut pentru Gandhi
Gandhi (1869-1948) a devenit cel mai puternic simbol al non-violentei in secolul XX. In mod firesc, el a fost, din acest motiv, si propus pentru decernarea premiului Nobel pentru Pace, in mai multe randuri. Si totusi, nu a primit niciodata acest premiu pe care poate ca l-ar fi meritat mai mult decat oricine altcineva. Sa fi fost oare vederile comitetului norvegian prea inguste? Sau sa nu fi apreciat membrii sai la justa valoare lupta pentru libertate a unor non-europeni?
Ori poate se temeau ca o asemenea alegere ar fi deteriorat relatiile cu puternica Marea Britanie? Inca din timpul vietii, Gandhi a avut o multime de admiratori, nu doar in India, ci si in strainatate. Dar asasinarea lui, in 1948, a facut din el un veritabil simbol al pacii. Pana atunci, fusese nominalizat de cinci ori, in 1937, 1938, 1939, 1947 si chiar in 1948, cu doar cateva zile inainte de a fi ucis. Omisiunea va fi regretata de membrii ulteriori ai Comitetului Nobel si nu e de mirare ca atunci cand Dalai Lama a primit premiul, in 1989, presedintele comitetului a spus ca acesta se acorda „in parte si ca un tribut adus memoriei lui Mahatma Gandhi.”
Nu-i suparati pe englezi…
Mohandas Karamchand Gandhi, supranumit Mahatma, sau „Inima Mare” s-a nascut la Porbandar, capitala unui mic principat din vestul Indiei, unde tatal sau era prim-ministru. Mama sa, o fire profund religioasa, apartinea unei ramuri hinduiste ce propovaduia non-violenta si toleranta absoluta. La 20 de ani, tanarul pleaca la Londra si urmeaza cursuri de Drept; se va angaja ulterior in serviciul unei companii comerciale din Natal, Africa de Sud. Aici, Gandhi s-a implicat activ in imbunatatirea conditiilor de trai ale minoritatii indiene si a militat impotriva politicii de apartheid.
La intoarcerea in India, in 1915, numele lui era deja faimos aici. In decurs de cativa ani, Gandhi a devenit figura principala a Congresului National Indian, initiind numeroase campanii non-violente impotriva autoritatilor britanice, spre deosebire de alti indieni, care recurgeau la mijloace violente. Pana si judecatorii britanici care l-au intemnitat au recunoscut ca Gandhi era o personalitate de exceptie. In 1937, un membru al Stortingului (Parlamentul norvegian), Ole Colbjorsen, l-a propus pe Gandhi pentru premiul Nobel, motivatia pentru nominalizare fiind scrisa de femeile din cadrul asociatiei „Prietenii Indiei”.
Dar consilierul Comitetului Nobel, profesorul Jacon Worm-Muller, a fost mult mai critic: „Fara indoiala ca acest om are o natura nobila, este un ascet desavarsit si merita iubirea poporului Indian. Dar in acelasi timp este un nationalist si are tendinte dictatoriale. As spune ca este un Christ care uneori devine, ca prin farmec, un politician obisnuit.” In esenta, Worm-Muller sesiza Comitetul ca actiunile lui Gandhi, desi non-violente, declansasera regretabile valuri de violenta, constituind un fundament periculos pentru nationalismul hindus. Colbjorsen il va nominaliza totusi pe liderul indian si in 1938 si in 1939, intampinand insa acelasi refuz.
Privind retrospectiv, la cateva decenii de acele evenimente, se pare ca nu de situatia din India le pasa mai mult politicienilor norvegieni, ci de pastrarea relatiilor amiabile cu Marea Britanie. Este clar ca britanicii n-ar fi privit cu ochi buni „incoronarea” celui care facuse tot posibilul pentru a le smulge din mana „perla Coroanei” si a o reda poporului indian. Iar membrii Comitetului n-au vrut sa-i supere…
„Apostol al pacii, dar si patriot”
In 1947, mai multi conducatori politici indieni au facut din nou propunerea ca Gandhi sa primeasca Nobelul, numindu-l „arhitectul natiunii indiene si cel mai mare exponent in viata al ordinii morale si cel mai eficient campion al pacii mondiale”. Noul consilier al Comitetului Nobel, istoricul Jens Arup Seip, scria ca „Gandhi a reusit in acelasi timp sa aduca cea mai mare victorie pentru India, dar si sa-i provoace cea mai mare infrangere”. Desi nu mai era la fel de critic precum cel al lui Worm-Muller, noul raport facea de asemenea trimitere la tulburarile declansate de lupta lui Gandhi pentru obtinerea independentei Indiei.
„Destramarea Indiei britanice, in anul 1947, a dus la o regretabila purificare etnica. Sute de mii de oameni au fost ucisi si milioane au plecat in exod – musulmanii din India catre Pakistan, hindusii de aici spre India.” Din jurnalul presedintelui Comitetului Nobel din acea perioada, Gunnar Jahn, aflam ca doi dintre membrii acestuia, crestin-democratul Herman Smitt Ingebretsen si liberalul Christian Oftedal au pledat in favoarea lui Gandhi. Ei nu i-au putut convinge pe ceilalti trei membri, printre care se afla si fostul ministru de Externe Birger Braadland, care a sugerat ca o astfel de alegere ar putea duce la agravarea tensiunilor dintre India si Pakistan. „Domnul Gandhi este hindus, inainte de a fi indian.
Prin insusi acest fapt, el sustine o cauza si nu se poate exprima cu obiectivitate”, au afirmat oponentii sai, desi Gandhi declarase, cu doar cateva zile inainte, la randul sau bulversat de sangerosul conflict ce opunea pe hindusi musulmanilor, ca „nu-mi mai gasesc locul in aceasta Indie unde guvernul vrea sa avem o armata puternica, o flota puternica si o aviatie si mai puternica, pentru a-i zdrobi pe inamici.” Desi stia adevarul, Jahn s-a situat de partea celor ce refuzau ca premiul sa-i fie inmanat lui Gandhi. Motivatia lui? „Gandhi nu este doar un apostol al pacii; el este inainte de toate un patriot.”
O hotarare dificila
Pe 30 ianuarie 1948, Mahatma Gandhi a fost asasinat de un fanatic, cu doua zile inainte de incheierea nominalizarilor pentru premiul Nobel din acel an. Nu mai putin de sase asociatii si personalitati – dintre care doua deja laureate cu ravnita distinctie – il propusesera pe luptatorul pentru pace indian: „Gandhi este cea mai ilustra personalitate a timpurilor noastre. Prin comportamentul si invataturile sale poate fi comparat doar cu intemeietorii marilor religii ale omenirii.” Se parea ca nimic nu mai sta in calea acordarii premiului.
Doar ca Nobelul nu fusese niciodata acordat postum si norvegienii nu neglijau nici aspectele financiare. Gandhi murise fara sa aiba nici avere, nici mostenitori, nu lasase nici un testament: unde sa se duca banii (si nu putini) ce insoteau premiul? Juristii norvegieni si suedezi sustineau ca este o incompatibilitate intre aceasta propunere si dorintele exprimate de Alfred Nobel atunci cand lansase ideea premiilor ce-i vor purta numele. Ca urmare, pe 18 decembrie 1948, Comitetul Nobel din Norvegia a anuntat ca in acel an premiul nu se acorda, intrucat „nu exista nici un candidat potrivit in viata”.
Abia dupa 1960, premiile Nobel, acordate pana atunci doar europenilor si americanilor, au inceput sa fie date si personalitatilor de pe alte continente, semn ca noii membri ai Comitetului Nobel dovedeau deja o alta deschidere. Doar ca din pacate Gandhi, omul care pentru multi se identificase cu Pacea insasi, nu se mai putea bucura de el…
GABRIEL TUDOR
Comentarii