Una din marile enigme istorico-geografice nerezolvate nici pana-n prezent este originea populatiilor care ocupa nenumaratele insule si atoluri polineziene. Pe o suprafata de aproximativ 10 mii de kilometri patrati, intr-un triunghi format de Hawaii, Insula Pastelui si Noua Zeelanda, mari navigatori europeni ai secolului XVIII (precum Wallis, Bougainville sau Cook) au descoperit mii de miniparadisuri terestre, aflate la mari distante de tarmurile continentale si locuite de oameni cu pielea bruna si par ondulat, avand un specific anume al formei ochilor. Cine sunt acesti polinezieni? Din ce directie au ajuns in aceasta arie geografica, in ce perioada si de ce s-au stabilit aici, evitand parca orice contact cu restul lumii?
Ipoteze istorice controversate
Raspunsurile la intrebarile de mai sus nu sunt certe, intrucat exista trei mari ipoteze ale originii polinezienilor, fiecare avand un grad mai mare sau mai mic de verosimilitate. O prima tentativa de raspuns are mai mult un parfum de legenda; se presupune ca in acea vasta zona geografica ar fi existat in vremuri imemoriale un continent aparte, locuit de o rasa deosebita de toate celelalte.
In urma unei catastrofe geologice, din acel ipotetic continent ar mai fi ramas la suprafata doar inaltele culmi muntoase, reprezentand miriadele de insule si arhipelaguri de azi. Cu alte cuvinte, aceasta ipoteza intentioneaza sa acrediteze ideea unei rase autonome, a unei populatii originale… Din pacate, unicul argument al acestui mit il reprezinta uriasele distante pe care imigranti din varii teritorii cunoscute n-ar fi putut sa le parcurga acum mai multe sute de mii de ani.
Ipotezele cu adevarat stiintifice se refera la o origine americana si/sau asiatica. Si asta in primul rand datorita faptului ca arta navigatiei a fost una extraordinara pentru stramosii polinezienilor. Vestita lor canoe dubla putea infrunta cu succes apele oceanelor in anumite perioade ale anului. Astfel, varianta americana sustine popularea teritoriilor insulare de catre amerindieni plecati din diverse regiuni ale Americii de Sud, acum o mie de ani. Istoricul norvegian Thor Heyerdahl a vrut sa demonstreze acest lucru prin faimoasa sa expeditie Kon Tiki (1947), ajungand din Peru in Insulele Tuamotu in trei luni si jumatate, cu mijloace rudimentare. Constatand ca unul din alimentele de baza ale bastrinasilor este cartoful dulce (patata), de provenienta americana si nu asiatica, Heyerdahl a tras concluzia sus-pomenita.
Dar descoperirile arheologice facute incepand cu anii ’60 ai secolului XX au evidentiat faptul ca cea mai plauzibila ipoteza este cea asiatica. Fata de argumentele reprezentate de usurinta navigatiei si alimentatie, ale variantei americane, vestigiile culturale si cultuale din acele tinuturi atesta locuirea lor inca din mileniul III i.Ch. Punctul de plecare al colonistilor Polineziei de astazi ar fi fost sud-estul Asiei, iar primele pamanturi ocupate ar fi fost insulele Fiji, Tonga si Samoa.
Motivele migratiei se leaga de posibilitatea existentei unor epidemii sau ale unor razboaie, care au obligat la exil o parte din locuitorii asiatici. Asa s-ar explica faptul ca emigrantii n-au mai vrut sa se intoarca in patria de origine, invatand sa cultive in noile teritorii fructele si plantele exotice atat de hranitoare („arborele de paine”, bananele, nuca de cocos etc.). Treptat, acesti oameni au explorat si colonizat si alte insule, precum Marchizele. Interesant este faptul ca sosirea pe misterioasa Insula a Pastelui s-ar fi facut in jurul anului 700 i.Ch. Ulterior, in primul mileniu d.Ch., cresterea populatiei a determinat colonizarea Australiei, Noii Zeelande, Insulelor Cook si a altor teritorii din Pacific.
PAUL IOAN
Comentarii