John Clarence Woods s-a nascut la 5 iunie 1911, în Wichita, Kansas, si a fost crescut de bunica sa în urma divortului parintilor sai, când avea doar doi ani. A ajuns pâna la liceul din Wichita, pe care l-a abandonat însa dupa doi ani.
La 3 decembrie 1929, Woods s-a înrolat în marina americana, dar viata aspra de aici l-a determinat sa dezerteze dupa doar câteva luni. Adus în fata Curtii Martiale, tânarul a fost examinat de o comisie psihiatrica în aprilie 1930, stabilindu-se ca suferea de inferioritate psihopatica fara psihoza si fiind internat într-un spital psihiatriac, apoi lasat la vatra.
Întors în Kansas, a avut o multime de slujbe, dar intrarea Americii în razboi îl va aduce din nou în rândurile armatei. A participat la debarcarea din Normandia si, auzind ca autoritatile militare cauta un calau pentru a efectua executiile, si-a depus candidatura pentru acest post, mintind ca fusese „ajutor de calau de doua ori în statul Texas si de doua ori în statul Oklahoma”. A primit postul si, odata cu el, a fost avansat la gradul de sergent-major. Woods a servit ca principal calau în spânzurarea a cel putin 34 de soldati americani în Franta în anii 1944 si 1945.
Prima sa executie în Germania a avut loc la 29 iunie 1945, când a spânzurat trei germani pentru uciderea unui locotenent american, Lester E. Reuss. Apoi, la 10 noiembrie 1945, a spânzurat cinci germani implicati în masacrarea la Rüsselsheim a unor aviatori americani, în 26 august 1944. Woods a continuat sa serveasca în calitate de calau al armatei americane în Germania pe tot parcursul iernii si primaverii anului 1946.
Cele mai notabile executii ale sale din aceasta perioada au fost ale celor 14 barbati condamnati pentru comiterea de atrocitati în lagarele de concentrare de la Dachau, pe 28 si 29 mai 1946.
Îndemânarea si sângele rece care nu-l parasea niciodata i-au atras atentia locotenentului Stanley Tilles, care fusese însarcinat cu organizarea executiilor de la Nürnberg. Desi Tribunalul de la Nürnberg a condamnat la moarte prin spânzuratoare doisprezece lideri nazisti, unul dintre acestia, Hermann Göring, s-a sinucis prin ingerarea de cianura în noaptea dinaintea executiei.
Întrucât Bormann era înca în libertate – se credea ca s-ar fi sinucis în mai 1945, dar corpul sau a fost recuperat si identificat abia în 1973 – au ramas zece conducatori nazisti care urmau sa fie spânzurati de sergentul-major John C. Woods. Woods a executat sentintele de condamnare la moarte a celor zece de la Nürnberg în primele ore ale diminetii de 16 octombrie 1946, folosind metoda standard de spânzurare prin cadere, în locul „caderii lungi” clasice.
Armata americana a negat în mod constant afirmatiile conform carora erorile comise de Woods au facut ca acuzatii sa moara încet prin strangulare, în loc sa moara rapid din cauza gâtului rupt. Cu toate acestea, exista dovezi si marturii ale martorilor oculari care arata ca unii dintre condamnati au murit într-un mod chinuitor de lent.
Feldmaresalul Wilhelm Keitel, comandantul Wehrmachtului, ar fi avut nevoie de 28 de minute pentru a muri în cele din urma sufocat. Ulterior, Woods a afirmat în mai multe rânduri – niciodata în public însa – ca actionase deliberat astfel, pentru a le provoca nazistilor o moarte cât mai chinuitoare.
Dupa ce ultimul condamnat a fost declarat mort, la ora 2:57, calaul le-a spus camarazilor sai: „Zece oameni în 103 minute. E o munca rapida”, adaugând „nu am vazut niciodata o spânzurare sa se termine mai bine”.
În cariera sa de calau, Woods este creditat cu executia a 92 de oameni. A continuat sa serveasca în armata americana si dupa razboi în cadrul Brigazii VII Geniu din Eniwetok, Insulele Marshall. Acolo, la 21 iulie 1950, Woods si-a gasit sfârsitul, fiind electrocutat accidental pe când încerca sa repare o instalatie de iluminat.
GABRIEL TUDOR
Comentarii