Ultimul razboi mondial a adus cu sine suferinte, distrugere si moarte pentru zeci de milioane de oameni de pe intreaga planeta. Indiferent de cauzele care l-au declansat, el a scos din fiinta umana tot ce era mai rau, mai had, mai oribil. Dar pe de alta parte a scos in evidenta si caractere remarcabile, oameni care si-au ajutat semenii cu pretul unor imense sacrificii, ca si uimitoare exemple de curaj si dragoste de viata. O poveste de acest gen, despre care nu s-a stiut nimic, timp de 60 de ani, a iesit la iveala de curand, gratie tenacitatii unui reporter american de la prestigioasa revista National Geographic.
Salvarea vine din adancul pamantului
In octombrie 1942, familiile evreiesti din Ucraina au inceput sa dispara, pe masura ce nazistii isi impuneau dominatia asupra acestei tari, recurgand la „solutia finala”. Zeci de mii de evrei au pierit atunci, fie executati pe loc, fie transportati in lagarele de concentrare din Polonia. Unul dintre cele mai cumplite masacre a avut loc la Babi Yar, unde aproape 34.000 evrei au fost ucisi, de-a lungul a doua zile, in septembrie 1941, fiind aruncati intr-o rapa. De-a lungul urmatoarelor luni, aceasta a devenit o groapa comuna pentru alte aproape 70.000 de persoane de religie iudaica. O mana de oameni au reusit sa supravietuiasca, gasindu-si refugiu nu pe pamant – caci nicaieri nu s-ar fi putut ascunde de teroarea hitlerista – ci in adancurile pamantului.
Ei s-au adapostit intr-o uriasa pestera, numita Grota Pustnicului, unde au stat ascunsi timp de aproape doi ani, pana ce contraofensiva sovietica din 1944 i-a alungat pe nemti. Cel mai batran supravietuitor al acestei epopei dramatice este Shulim Stermer, astazi avand varsta de 84 de ani si locuind in Montreal, Canada. „Germanii au dus jumatate din populatia orasului Korolovka intr-un lagar de concentrare, iar restul intr-un ghetou. Oriunde am fi mers, ne astepta moartea. Mama mea a decis: nu mergem nicaieri. L-a trimis pe fratele meu in padure, sa gaseasca un adapost pentru noi.
Iar el a gasit acea pestera. In noaptea aceea, luand cu noi doar strictul necesar, am fugit din oras si ne-am ascuns in Grota Pustnicului.” Aceasta pestera, numita de localnici Popova Yama, are o lungime de 124 km, fiind una dintre cele mai mari din Europa. Chris Nicola, un reporter de la National Geographic Adventure Magazine si impatimit speolog, a aflat de povestea evreilor care au supravietuit aici cu totul intamplator, in 1993, pe cand a explorat, alaturi de o echipa de sportivi americani, pestera. Curiozitatea de jurnalist l-a indemnat sa faca investigatii privitoare la soarta celor ce isi gasisera adapost in pestera in timpul razboiului si astfel a aflat ca unii dintre ei mai traiesc: a descoperit 6 membri ai familiei Stermer, care au acceptat sa-i dezvaluie uimitoarea lor poveste de supravietuire si pe inca un batran, Solomon Wexler, care traia, stranie coincidenta, la doar cativa kilometri de el, in cartierul new-yorkez Bronx.
Oamenii, intre demoni si ingeri
„Sansa ca un evreu sa supravietuiasca, in Ucraina ocupata de nazisti, era de sub 5%. Putini au scapat cu viata, in vreme ce parintii, fratii sau copiii lor au fost ucisi. Dar familia Stermer a supravietuit aproape in intregime razboiului si acest lucru face saga lor unica”, explica Nicola. In pestera, printre alte obiecte care aminteau ca acolo locuisera candva fiinte umane, exploratorul si jurnalistul american a descoperit si o borna kilometrica din piatra, pe care abia a putut-o urni din loc. Si totusi, acea piatra a fost adusa in grota de Nissel Stermer, capul familiei, care a carat-o de la sase kilometri distanta, prin padure, timp de mai multe zile.
De ea a depins practic viata lor, caci au folosit-o pe post de piua, pentru a face paine. Emblematice pentru natura umana raman atitudinile dovedite de oamenii locului, tarani ucrainieni. In vreme ce unii, cand au auzit ca in pestera se ascund mai multi evrei, au luat sape si harlete si au astupat iesirea, altii i-au ajutat pe membrii familiei Stermer, riscandu-si viata si aducandu-le grane si gaz. Un alt supravietuitor, fratele lui Shulim, Shlomo, care are 74 de ani, spune ca ziua in care a intrat in pestera a fost „cea mai neagra din viata lui”.
„Am avut impresia ca intru in mormant. Era atat de intuneric acolo incat daca tineai palma in fata ochilor, la cativa centrimetri numai, nu o puteau vedea. Abia dupa cateva zile am inceput sa ne mai obisnuim cu intunericul si am cautat sa exploram culoarele pesterii, pentru a stii pe unde am putea fugi, in caz de nevoie. Dupa doi ani, stiam toate cotloanele cu ochii inchisi.” Solomon Wexler isi aminteste ca prima data s-au adapostit intr-o parte a pesterii des vizitata de turisti dar aici au fost descoperiti de nemti. Mama lui si fratele in varsta de 9 ani al lui Solomon au fost prinsi si impuscati chiar la intrarea in pestera, in vreme ce restul evreilor au reusit sa-si gaseasca scaparea in galeriile intunecate, unde nazistii nu s-au incumetat sa patrunda. Omul care i-a ajutat cel mai mult s-a numit Munko Lubujin, un padurar ucrainian ce cunostea foarte bine locurile. El i-a sfatuit sa patrunda intr-o parte a pesterii putin explorata, pentru ca acolo vor fi mult mai in siguranta. Aici, in urma cu multe zeci de ani, fermierii locali aruncau vitele moarte.
Ingropati de vii
Ajunsi in adancurile pesterii, cei 38 de oameni n-au mai iesit la suprafata timp de 344 de zile, pana cand Armata Rosie a patruns in oras. Grota s-a dovedit un adapost de nadejde, avand izvoare cu apa curata, incaperi unde se putea gati si chiar firide de ventilatie, pe unde ieseau rotocoalele de fum – refugiatii gateau doar noaptea, pentru a nu fi observati. Cel mai mare inamic, pe langa intuneric, era frigul. In pestera, temperatura nu crestea niciodata mai mult de 10 grade si focul nu putea fi facut decat noaptea. Pentru a se incalzi, oamenii incalzeau pietre, pe langa foc si stateau apoi, peste zi, lipiti de ele.
Din cutii de conserve ei si-au creat lanterne, pentru a explora pestera dar in cea mai mare parte a timpului, stateau pe intuneric. „Oamenii acestia au dovedit ca in situatii limita, organismul uman e capabil de lucruri extraordinare. Cea mai lunga perioada petrecuta intr-o pestera este, oficial, de 205 zile – atat a stat francezul Michel Siffre intr-o pestera din Texas, in cadrul unui experiment sponsorizat de NASA, pentru a testa limitele rezistentei astronautilor, in perspectiva unor zboruri spatiale pe termen lung.
Evreii din Ucraina au stat in Grota Pustnicului mult mai multe zile, fara sa vada lumina Soarelui”, spune Nicola. Shulim Stermer spune ca obisnuiau sa doarma 15 pana la 20 de ore pe zi, pentru ca nu aveau ce face altceva si astfel mai uitau de foame. „Foarte putini oameni ne-au ajutat cu hrana. De obicei, ne aduceau cartofi si grau, pe care le economiseam cat puteam de mult. Am stat zile intregi fara sa mancam nimic. Beam doar apa si dormeam, in bezna. Lemnele le depozitam intr-o incapere speciala, care nu era expusa umezelii. Le taiam noaptea, in padure si ne era foarte frica sa nu fim auziti de cineva”, spune el. Faptul ca satenii au blocat intrarea, pentru a-i ingropa de vii, i-a salvat, poate, crede batranul.
„Nemtii nu stiau ca mai exista o firida pe unde se putea patrunde in pestera si au crezut ca am murit acolo. Prin acea firida, padurarul Lubujin ne-a aruncat, intr-o zi din vara lui 1944, o sticla in care se gasea un mesaj: „Armata Rosie inainteaza, nemtii se retrag in debandada. Sunteti salvati!” Cand am citit cuvintele acelea am fost atat de fericit incat am tipat de bucurie, fara teama ca m-ar putea auzi cineva”. Dar nimeni n-a mai patit nimic, fiindca bezna cumplitilor ani de razboi incepea deja sa se risipeasca…
GABRIEL TUDOR
Comentarii