Introducerea prafului de pusca in Europa a fost, fara indoiala, unul dintre cele mai marcante momente din istoria razboiului. Aparitia armelor de foc a dus la declinul cavaleriei grele, in armuri, in timp ce utilizarea tunurilor a facut ca niciun castel si nicio cetate sa nu mai fie sigure, in spatele zidurilor lor.
Pe lânga armele consacrate, ca muschete, flinte, culevrine sau tunuri, inventatorii militari ai epocii au nascocit si alte dispozitive de lupta sau au apelat chiar la solutii neverosimile, precum „pisicile-racheta”.
Cel care a avut ideea dotarii simpaticelor feline cu rachete miniaturale la purtator a fost un maestru artilerist din Köln, pe nume Franz Helm. Acesta a luptat initial contra otomanilor, in armata lui Carol Quintul, dupa care va intra in serviciul ducilor de Bavaria.
Helm a scris un foarte influent tratat despre razboiul de asediu, intitulat Buch von den probierten Künsten („Cartea artelor practicate”), bazat pe experientele sale de lupta. Desi nu a fost publicat decât in 1625, manuscrisul a circulat foarte mult si a devenit renumit in teritoriile germane.
Tacticile descrise se refereau la modele de tunuri pentru asediu, inclusiv dispozive de forma unor arici de metal care se umpleau cu praf de pusca, pentru distrugerea zidurilor. Mai foloseau un fel de balon de piele umplut tot cu praf de pusca – acesta era lansat dintr-o catapulta si exploda dincolo de ziduri, declansând incendii. Dar cel mai socant concept era transformarea pisicilor sau pasarilor in „rachete-purtatoare” de dispozitive incendiare.
Helm isi descria astfel inventia: „Faceti un sac mic, in care sa turnati praf de pusca. Incercati sa gasiti o pisica din orasul pe care-l asediati. Legati sacul in spinarea pisicii, cât mai sigur cu putinta, apoi aprindeti fitilul care duce catre praful de pusca si eliberati pisica. Animalul, speriat de flacara fitilului, se va repezi catre oras, spre a se adaposti cât mai grabnic sub vreun hambar. Când fitilul va ajunge la sac, se va produce o explozie si incendiul declansat s-ar putea extinde rapid si ii va speria pe aparatorii orasului”.
De ce se apela insa la pisici si nu la câini ori la alte animale? In primul rând pentru ca pisicile erau considerate in Evul Mediu drept „slujitoarele lui Satan”, deci aruncarea lor in aer nu reprezenta o crima, ci mai curând un act de pietate, si in al doilea rând pentru ca erau foarte agile si greu de contracarat de catre aparatorii dornici sa le prinda. Desi Helm este considerat inventatorul „pisicilor-racheta”, el nu a fost insa primul care s-a gândit la folosirea animalelor in scopuri militare.
Ideea isi are originile in vremurile biblice, când, potrivit traditiei, Samson ar fi legat torte de cozile a 300 de vulpi si a eliberat apoi animalele, care au fugit catre câmpurile de grâne ale filistenilor, incendiindu-le si provocând foametea printre dusmani. Si chinezii foloseau metoda – la 1188 un general al dinastiei Song a uns cu catran boi, le-a dat foc si i-a mânat catre un pod aparat de o puternica unitate inamica.
Ingroziti, dusmanii au fugit, iar trupele generalului au putut ocupa podul fara sa intâmpine nicio rezistenta. Cneazina Olga a Kievului a recurs la o metoda ingenioasa, undeva in secolul X. Furioasa pe locuitorii satului Iskotorsten, care nu-i recunosteau dominatia, le-a cerut acestora sa-i daruiasca drept tribut 33 de porumbei.
Bucurosi ca scapa doar cu atât, localnicii i-au indeplinit dorinta, dar cneazina a poruncit ca de picioarele porumbeilor sa fie legati taciuni aprinsi. Când porumbeii au fost eliberati, s-au intors la cuiburile lor din sat, iar curând asezarea a fost devastata de incendiul declansat de taciuni.
GABRIEL TUDOR
Comentarii