Faimos in lumea intreaga ca unul dintre cei mai razboinici suverani englezi, Richard Plantagenet mai este cunoscut si ca „regele absent”: in cursul domniei sale de zece ani (1189-1199), el nu a petrecut in Anglia decat sase luni. Dar chiar si asa, numele sau a atins proportii mitice si epice, regele devenind un personaj legendar inca din timpul vietii, dar mai ales ulterior, gratie unor lucrari de fictiune literara precum legenda lui Robin Hood sau romanul „Ivanhoe”, al lui Sir Walter Scott.
Richard a venit pe lume la 8 septembrie 1157, la Oxfordshire, in Anglia, ca fiu al regelui englez Henric al II-lea si al printesei franceze Eleanor de Aquitania. Inca din copilarie, petrecuta pe domeniile mamei sale din Aquitania, s-a simtit mai atras de Franta decat de posesiunile de peste Canalul Manecii, fiind, am putea spune, cel mai… francez dintre regii dinastiei Plantagenet: vorbea fluent franceza si foarte prost engleza.
In 1183, fratele sau mai mare, printul Henric, a murit de dizenterie. Peste doi ani, celalalt urmas la tron, Geoffrey, pierea si el, rapus intr-un turnir, la Paris. Astfel, mostenitorul a devenit Richard. In ciuda divergentelor cu tatal sau, care nu l-a iertat nici pe patul de moarte, Richard a fost incoronat rege, in 1189, la Westminster Abbey. Insa gandul nu ii era deloc la Anglia, fata de care nu se simtea legat, ci la Tara Sfanta.
Masacrul de la Accra
Pentru a aduna banii necesari plecarii in cruciada, a impus tuturor supusilor sai o taxa speciala, numita „zeciuiala lui Saladin”, care a starnit insa nemultumire intr-un regat deja saracit de necontenitele lupte pentru tron. In drum spre Ierusalim, Richard a cucerit Ciprul. Dar cheia pentru succesul cruciadei, in care, alaturi de Richard, au mai plecat inca doua capete incoronate – Frederic Barbarossa al Germaniei, mort pe drum, si Filip al Frantei – era cucerirea orasului Accra.
Richard a sosit aici in iunie 1191, gasind orasul asediat de o armata crestina. Saladin, temutul lider musulman, pandea momentul propice pentru a-i ataca pe asediatori. Atacati neincetat de masinariile distrugatoare de ziduri ale cruciatilor, flamanzi si bolnavi, aparatorii orasului s-au predat, in cele din urma. Pe 12 iulie, s-a semnat un armistitiu prin care Saladin se obliga, in schimbul eliberarii celor din Accra, sa plateasca suma de 200.000 de monede de aur si sa elibereze 1500 de prizonieri, inapoind totodata crestinilor Sfanta Cruce a Mantuitorului.
Toate aceste conditii trebuia indeplinite in termen de o luna. In ciuda eforturilor depuse pentru a strange banii, Saladin nu a putut onora intelegerea, pana la termenul stabilit. Dandu-si cuvantul de onoare ca va aduna totusi toti banii, sultanul a solicitat ca prizonierii sa fie eliberati si conducatorii cruciadei sa primeasca o parte din suma rascumpararii. Richard a cerut ca musulmanii sa elibereze ei primii prizonierii, dar Saladin nu a vrut sa accepte. Manios, regele Angliei a poruncit ca toti cei 2700 de luptatori musulmani prinsi sa fie executati pe 20 august, in prezenta sa.
Cronicarul arab Beha-ed-Din a asistat de la distanta, impreuna cu oastea lui Saladin, la acest cumplit masacru si povesteste cum cruciatii i-au legat cu fringhii pe prizonieri, ucigandu-i cu sabiile si cu lancile. Cronicarul Joinville povesteste ca, multa vreme dupa acest sangeros episod, musulmanii isi amenintau copiii, cand acestia faceau vreo nazbatie: „Daca nu esti cuminte, il chem pe regele Richard sa te omoare”…
Ucis de propria-i lacomie
Intelegand insa, in cele din urma, ca si aceasta cruciada reprezinta un esec, Filip s-a intors in Franta, complotand cu fratele lui Richard, Ioan Fara Tara. Richard a refuzat insa sa accepte infrangerea si nu a plecat spre Anglia decat dupa ce i-a smuls lui Saladin promisiunea ca pe viitor li se va permite pelerinilor crestini sa viziteze locurile sfinte din Ierusalim.
In 1192, Richard a pornit pe lungul drum spre casa dar, pe cand se afla gazduit la castelul ducelui Leopold al V-lea al Austriei, (conducator crestin care de asemenea participase la cruciada si fusese ofensat de Richard) acesta l-a facut prizonier prin viclenie; imparatul Germaniei, Henric al VI-lea, i-a oferit ducelui 75.000 de marci in schimbul captivului, pentru a cere apoi supusilor lui Richard o suma dubla, corespunzatoare venitului intregului regat englez pe trei ani si cantarind nu mai putin de trei tone de argint! Dar englezii, impresionati de vitejia dovedita pretutindeni de Richard, au facut acest efort si regele s-a putut intoarce acasa, fiind primit triumfal la Londra, in 1194, dupa aproape doi ani de prizonierat.
Din nefericire, din punct de vedere financiar, tara era in pragul colapsului, ruinata de cruciada si de suma stransa pentru rascumpararea lui. In ultimii cinci ani de domnie, Richard s-a confruntat neincetat cu lipsa banilor si a apelat la tot felul de mijloace spre a si-i procura. Dar lacomia sa nesabuita avea sa-i aduca in curand moartea. Aflat in Aquitania, el a auzit ca un taran de pe domeniul Chalus, langa Limoges, care-si sapa ogorul, descoperise o comoara, formata din mai multe statuete si monede de aur.
Stapanul domeniului i-a confiscat bietului plugar comoara, dar Richard a revendicat-o pentru el, ca stapan al intregii provincii. Cum feudalul a refuzat sa ii cedeze aurul, Richard i-a luat cu asalt castelul, promitand ca-i va spanzura de ziduri pe toti aparatorii sai. O lovitura de arbaleta bine tintita l-a atins insa la baza gatului, chiar sub coif. Regele si-a rupt sageata in rana, iar chirurgii nu i-au putut scoate ciotul ramas in gat, astfel ca rana s-a infectat si pe 6 aprilie 1199, dupa unsprezece zile de agonie, chinuit de febra, Richard s-a stins din viata, implorand, se spune, cu ultimele cuvinte, iertarea raposatului sau tata, cu care vorbea de parca aceasta ar fi fost viu! Cu un ultim licar de cunostinta, a cerut ca trupul sa-i fie inhumat langa cel al regelui Henric, pentru ca acesta sa-l poata ierta, in lumea de dincolo.
Un barbat adevarat, caruia insa nu-i placeau femeile!
Desi nimeni nu poate contesta ca Richard a fost un razboinic viteaz, faptul ca a ajuns pe tronul Angliei a reprezentat mai curand o catastrofa pentru aceasta tara. Spre deosebire de tatal sau, un om aspru, este adevarat, dar practic si prudent, Richard a actionat intotdeauna prada primului impuls. Mostenind tronul Angliei si numeroase provincii pe continent, intaiul lui imbold a fost sa instraineze tezaurul familiei, sa vanda tot ce se putea vinde si sa plece in cruciada. In acelasi timp, viata lui privata a constituit un motiv de dezaprobare pentru supusi si mai ales pentru Biserica.
Astazi, putini sunt aceia care contesta inclinatiile homosexuale ale lui Richard Inima de Leu. Istoricul Roger de Hoveden vorbeste despre prietenia deosebita ce l-a legat, initial, pe Richard de Filip al Frantei. Pe de alta parte, desi casatorit cu printesa spaniola Berengaria, Richard pare sa-si fi neglijat cu desavarsire sarcinile de rege si de sot, nefiind prea dornic sa aiba urmasi, in schimb umplandu-si serile cu ospete fastuoase, la care participau trubaduri talentati si flacaiandri chipesi…
De altfel, nici prestigioasa Enciclopedie Britannica nu infirma tendintele homosexuale ale regelui: „Richard era iresponsabil si patimas, poseda o energie imensa si era capabil de acte marinimoase, dar si de cele mai josnice cruzimi. In contrast izbitor cu tatal si cu fratii sai, niste afemeiati notorii, el era, fara indoiala, homosexual.” Printre amantii sai, in afara de presupusa legatura cu regele Frantei, istoricii ii enumera pe menestrelul Blondel, pe un tanar cruciat, Raife de Clermon, eliberat de Richard din captivitate, si chiar pe insusi Saladin! Pe de alta parte insa, alti cronicari spun ca Richard impartasea totusi patima neostoita a neamului sau pentru sexul slab si ca era un afemeiat inrait.
Totusi, in afara de un anume Filip (mort pe la 1211 si ale carui pretentii sunt dubioase), nimeni nu a sustinut, dupa moartea lui, ca i-ar fi fost fiu, desi bastarzii nu constituiau pe atunci un lucru neobisnuit pentru capetele incoronate…
GABRIEL TUDOR
Comentarii