Neamul din care isi tragea obarsia Teodoric era una dintre cele doua ramuri ale puternicului trib al gotilor, populatie migratoare originara din stepele Ucrainei. Impinsi din spate de huni, ostrogotii au fost obligati sa se stabileasca in centrul Europei si, dupa distrugerea puterii lui Atilla, ei au devenit ei insisi o putere de seama pe harta Europei. Scoborator din neamul regal al lui Amal, Thiudimir si-a asumat conducerea ostrogotilor, alaturi de alti doi frati ai lui. Teodoric, fiul lui Thiudimir, s-a nascut la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunare, la 40 km est de Viena), pe la 451.
Numele sau, „tiudareiks”, insemna, in limba gotilor, „regele poporului” si el il va purta cu cinste, luptand intotdeauna pentru interesele ostrogotilor, chiar daca nu cu cele mai oneste mijloace. Intemeierea regatului ostrogot a starnit, fara indoiala, ingrijorarea romanilor, care nu-i vedeau cu ochi buni pe noii lor vecini din nord-estul Alpilor – aproximativ pe teritoriul Ungariei de astazi. Pentru a-l convinge de bunele sale intentii pe imparatul Imperiului Roman de Rasarit, Leo I, Thiudimir a trebuit sa-l trimita pe Teodoric drept ostatic la curtea de la Constantinopol, pe cand baiatul nu avea decat opt ani.
Aceasta perioada, desi a reprezentat poate o umilinta pentru un fiu de rege mandru precum Teodoric, i-a servit totusi de minune pentru cunoasterea modului de viata roman si din punct de vedere al intelegerii si aplicarii legilor si strategiilor militare ii va fi de folos mai tarziu. In 475, Thiudimir a murit iar fratele lui a pornit spre vest, spre a-si intemeia un alt regat, lasandu-l pe Teodoric unic stapan al ostrogotilor. Tanarul reusise ceea ce romanii se temeau – sa-i uneasca pe ostrogoti sub un singur sceptru.
Pentru ca nu cumva Teodoric sa atace tocmai Imperiul Roman, noul imparat, Zeno, l-a numit consul roman, comandant al armatei imperiale (magister militum) la Constantinopole si a promis pamanturi ostrogotilor, fara insa sa le si acorde. Furios, Teodoric, a pornit impotriva orasului lui Constantin, amenintand insasi stabilitatea Imperiului Roman de Rasarit. La interventia surorii sale, care traia in Constantinopol, suveranul ostrogot accepta sa-si retraga trupele din fata orasului.
Aceasta cu atat mai mult cu cat inaintea sa se ivise o provocare pe care nu o putea rata si de care vicleanul Zeno a stiut sa profite. In 476, ultimul imparat roman, adolescentul Romulus Augustulus, fusese alungat de pe tron de catre unul dintre generalii sai, Odovacar, din neamul herulilor. Teodoric era acum indemnat de Zeno sa cucereasca Italia, in numele acestuia, pastrandu-si insa pentru sine gloria de a readuce sub stindardul acvilei romane cele mai vechi meleaguri ale imperiului.
In august 489, Teodoric a pornit spre Italia nu doar in fruntea a 60.000 de soldati, dar si a intregului sau popor – aproape un sfert de milion de barbati, femei si copii, pe care voia sa-i colonizeze in Italia. A urmat teribila lupta de la Acquileia, in urma careia Odoacru, invins, a cautat sa-i ofere lui Teodoric o mare suma de bani, cerandu-i in schimb sa se intoarca in Panonia. Regele ostrogot a refuzat si si-a continuat marsul spre sud, invingand iarasi armata lui Odoacru, la Verona. Au urmat doi ani de lupte crancene, din care nimeni nu a iesit pe deplin invingator.
Totusi, fortele lui Odoacru erau tot mai slabe si conducatorul herul a fost nevoit sa fuga spre Ravenna, baricadandu-se intre zidurile cetatii. Teodoric a asediat orasul si, dupa cateva luni, aparatorii, ramasi fara provizii, au fost siliti sa se predea. Intre cei doi regi a fost semnat un tratat ce prevedea ca amandoi sa conduca, cu drepturi egale, Italia. Dar, pe 15 martie 493, in timpul unui banchet, conducatorul Odoacru a fost ucis miseleste – unele surse sustin ca insusi Teodoric l-ar fi injunghiat. Ca o ironie a sortii, acest incident violent va aduce dupa sine treizeci de ani de pace in intreaga Italie.
Inspirat de modelul lui Macedon
Desi in general a fost un rege pasnic, straduindu-se sa ofere Italiei, ravasite de razboaie si de invaziile barbare, linistea mult dorita, Teodoric s-a remarcat insa pe alte teatre de conflict, implicandu-se totodata in apararea granitelor regatului cucerit de el. In ciuda faptului ca era cumnat cu regele francilor, Clovis, fiind casatorit cu sora acestuia, Audofleda, Teodoric a stat mereu sub amenintarea acestui neam razboinic. Dupa moartea lui Clovis, Teodoric a putut stavili inaintarea francilor catre Spania stapanita de vizigoti si in 507, la moartea suveranului acestora din urma, Alaric al II-lea (care nu imprumutase de la viteazul sau predecesor decat numele), va uni toti gotii din Italia si Spania sub sceptrul sau.
Diplomat innascut, Teodoric a cautat sa-si creeze o retea de aliante solide, pe baze matrimoniale, drept pentru care si-a casatorit fiicele cu mai multi regi germanici, avand astfel asigurata linistea la hotarele de nord ale Italiei. Pe cea mai draga dintre fete, Amalasuntha, a maritat-o cu printul vizigot Eutharic, in speranta ca astfel va cimenta pe deplin legatura dintre cele doua neamuri gotice. Dar Eutharic a murit curand, lasand in urma un fiu minor, Athalaric, pe care regele l-a desemnat mostenitor.
In 497, imparatul Anastasius l-a recunoscut pe Teodoric rege al Italiei, acordandu-i titlul de patriciu si de comandant al armatei de aici, „romane” doar cu numele. Doi ani mai tarziu, suveranul ostrogot isi va face intrarea triumfala in Roma si se va dovedi dornic de colaborare cu Senatul roman. Trebuie sa spunem ca in tinerete si la maturitate, Teodoric a dat dovada de o mare toleranta politica si religioasa.
El a cautat sa-i determine pe ostrogoti sa traiasca in pace cu romanii, incurajand chiar casatoriile mixte, dintre cele doua popoare, dupa modelul lui Alexandru Macedon. Mai mult, intr-o perioada cand evreii erau pretutindeni in lume persecutati, el a reconstruit pe propria sa cheltuiala sinagogile lor din Ravenna, distruse de multimea furioasa. Abia spre batranete, firea lui a devenit mai circumspecta, mai putin inclinata spre compromis, desi nu intotdeauna banuielile s-au dovedit intemeiate.
Inteleptul devenit tiran
La Constantinopol, dupa moartea batranului imparat Anastasius tronul a fost ocupat de un conducator la fel de varstnic, Justin, care avea insa un nepot foarte indraznet, obsedat deja de ideea refacerii Imperiului Roman – Justinian. N-a mai fost un secret pentru nimeni ca acesta unelteste cu mai multi sfetnici ai lui Teodoric, dornic sa dobandeasca Italia pentru sine. Dar regele nu era omul care sa stea cu bratele incrucisate in fata unor asemenea amenintari.
A declansat imediat o ancheta, in urma carora mai multi senatori romani, inclusiv Boethius, au fost arestati si condamnati la moarte pentru tradare, in 524. In temnita, renumitul filosof a scris Consolarile filosofiei, una dintre cele mai reusite lucrari literare ale Evului Mediu timpuriu. Ultimii ani ai domniei lui Teodoric au fost marcati de suspiciunile tot mai accentuate ale regelui, devenit aproape paranoic si vazand pretutindeni comploturi indreptate impotriva sa.
Au existat, este drept, conspiratii, majoritatea dirijate de Justinian, dar cei mai multi dintre cei acuzati au ajuns sub securea calaului nevinovati. Probabil ca regele isi asumase cuvintele unui alt tiran – imparatul roman Domitian -, care spunea ca „imparatii nu sunt crezuti atunci cand se plang de comploturi decat daca ele reusesc”. Regele nu va ezita sa-l arunce in inchisoare nici pe papa Ioan I, care si-a gasit sfarsitul aici, in 526.
Aceasta ultima crima nu-i va fi de bun augur, caci in acelasi an, Teodoric se va stinge din viata, din motive necunoscute, fiind inhumat in giganticul mausoleu pe care si-l construise la Ravena. Dar constructia statala edificata de Teodoric cu atatea eforturi diplomatice si militare nu-i va supravietui prea mult. Dupa moartea lui Teodoric nu va trece mult si cei mai buni generali ai lui Justinian vor reusi sa-i aduca acestuia in dar perla cea mai de pret a coroanei imperiale – Italia, pentru care suveranul ostrogot luptase atat.
GABRIEL TUDOR
Comentarii