Stapani de necontestat ai marilor, strabatand intinderile albastre si inspumate in formidabilele lor drakkare, vikingii au lasat o amprenta de nesters in istoria omenirii, furia lor razboinica nefiind intrecuta poate decat de cea a hunilor sau mongolilor. Navigatori innascuti, razboinici fara teama, ei au cutreierat indelung lumea, descoperind, poate, Lumea Noua, fara sa stie, cu sute de ani inaintea lui Columb. La capatul a aproape patru secole de navaliri cumplite, rastimp in care jefuisera Europa in lung si-n lat, puterea vikingilor a decazut insa, cantecul lor de lebada constituindu-l, fara doar si poate, batalia de la Stamford Bridge, din 1066.
O amenintare iminenta
In luna septembrie a acelui an, intreaga suflare a Angliei privea cu teama spre coastele sudice ale insulei, anticipand invazia normanda, venita de peste Canalul Manecii. Dar o surpriza neplacuta pentru anglo-saxonii ce se pregateau de aparare a venit din nord: o flota de peste 300 corabii vikinge aparuse din nord-est, purtand la bord circa 9000 de razboinici dornici de prazi si masacre. Dupa ce mai multe targuri si orasele au fost trecute prin foc si sabie de catre vikingi, a devenit clar ca ei constituiau prima amenintare careia localnicii trebuia sa-i faca fata.
Simpla prezenta a comandantului normand era suficienta sa insufle groaza: vestitul Harald Hardada (Harald cel Cumplit), regele Norvegiei, un razboinic de cariera, ce-si petrecuse ultimii 35 de ani din viata in toate zonele de conflict ale continentului, de la Kiev la Bizant. Luptand sub temutul sau stindard, landwaster („teroarea tinuturilor”), ce infatisa un corb negru pe fond alb, vikingii au zdrobit trupele contilor Edwin de Mercia si Morcar de Northumbria, ce le iesisera in intampinare. Triumfator, suveranul viking a impus localnicilor un tribut impovarator si a ramas sa astepte plata banilor la Stamford Bridge, un pod de lemn, pe raul Derwent, la intersectia a patru stravechi drumuri romane.
Sase picioare de pamant pentru fiecare invadator
Intre timp, regele anglo-saxon Harold se afla intr-o situatie dificila. Apropiindu-se secerisul, el a fost nevoit sa lase militiile cetatenesti la culesul recoltei si sa trimita la Londra flota si trupele de huscarli – mercenari de origine daneza care fusesera garzi de corp ale regilor Angliei inca din vremea lui Canute cel Mare. Afland despre invazia vikinga, regele nu s-a descurajat ci a convocat toti ostasii de care dispunea, pornind in mars fortat spre nord. Au ajuns la Tadcaster, langa orasul York, unde facusera tabara vikingii, in doar patru zile, strabatand aproape 300 km, o performanta absolut remarcabila.
Se spune insa ca Harold a fost chinuit dupa aceea de dureri atroce de picioare, care l-au tinut treaz o noapte intreaga. Spre ziua insa a intrat intr-un fel de transa, in care ar fi avut, sustinea el, viziunea victoriei asupra vikingilor. Armata lui Hardrada nici nu banuia ca anglo-saxonii sunt la doi pasi de ei si abia cand au zarit norii de praf starniti de oamenii lui Harold, indreptandu-se in viteza spre ei, au realizat gravitatea situatiei. Povestile scandinave afirma ca la asfintitul Soarelui, Harold, deghizat in mesager, ar fi condus o delegatie la podul Stamford, vorbind personal cu Hardrada. El i-ar fi transmis, ca din partea suveranului anglo-saxon, atunci cand vikingii au cerut pamanturi in Anglia, ca nu le va da decat sase picioare de pamant, cat sa le fie ingropate trupurile, dar lui Harald, fiindca era mai inalt, ii va da sapte!
Pe viata si pe moarte
Ambele parti au inteles indata ca podul peste raul Derwent este un punct strategic crucial si au pornit sa-l cucereasca. Primul a ajuns un urias razboinic viking, care a tinut singur piept, potrivit cronicarilor vremii, ostii anglo-saxone, asteptand venirea celorlalti vikingi. Dar, dupa ce a ucis peste 40 de saxoni cu toporul sau imens, el a fost ucis prin viclenie: un soldat al lui Harold s-a strecurat sub pod si i-a infipt razboinicului o sulita in vintre, printre scandurile de lemn. Imediat, saxonii au luat cu asalt podul si l-au cucerit. Vikingii au format atunci un zid de scuturi in fata lor, zid de care anglo-saxonii s-au izbit de mai multe ori, ca valurile de o stanca, fara sa-l poata darama.
Confruntarea a fost sangeroasa si in cele din urma englezii, fiind mai numerosi, au inceput sa clinteasca zidul viking din loc. Hardrada a trimis un mesager spre orasul Riccall, sa cheme in ajutor pe Orri Eistein, o capetenie vikinga plecata dupa prazi. El spera ca venirea acestuia, in momentul decisiv al bataliei, ar putea inclina balanta victoriei in favoarea sa. Cele doua osti s-au luptat cu inversunare pana seara, regele viking aflandu-se permanent in primul rand si croindu-si partie printre dusmani. O sageata venita aparent de nicaieri i s-a infipt insa in beregata, provocandu-i o sangerare masiva. Fara sa mai poata vorbi, Harald s-a prabusit, nu inainte de a-si indemna compatriotii sa continue lupta.
Cand doi se cearta, al treilea castiga
Marinimos, Harold a propus vikingilor ramasi in viata si depasiti numeric in mod clar de catre soldatii lui, sa se predea, promitandu-le ca le va cruta vietile si-i va lasa sa se intoarca la corabii. Calculul regelui era bine motivat: el stia cum lupta vikingii la disperare si isi dadea seama ca prelungirea bataliei ar fi adus moartea altor zeci sau sute dintre oamenii lui. Or, nu-si mai putea permite si alte victime, stiind ca in sud, normanzii condusi de ducele William debarcasera deja, indreptandu-se spre el. Avea nevoie de fiecare om si ar fi acceptat orice conditii, spre a incheia pacea. Dar vikingii, condusi acum de printul Tostig, au respins cu trufie propunerea. Ei au format asa-numitul „cerc al mortii”, in jurul regelui ucis, ceea ce insemna ca erau dispusi sa moara luptand decat sa se predea.
Si intr-adevar, anglo-saxonii au fost nevoiti sa se dueleze cumplit cu ei, pana ce au reusit ca pe ultimii vikingi sa-i impinga in apele raului si sa-i inece, dupa ce Tostig pierise, aproape despicat in doua de o lovitura de sabie. Sosirea lui Orri (numita, in legendele norvegiene „furtuna lui Orri”) n-a reusit sa aduca victoria vikingilor, asa cum sperase Harald. Insusi Orri a fost ucis si putini dintre soldatii sai au reusit sa mai ajunga la corabii, hartuiti de oamenii lui Harold. Dintre cele 300 de corabii ale flotei de invazie, doar mai putin de 20 au mai parasit tarmurile engleze.
Dar Harold s-a dovedit un cavaler, permitand fiului mezin al lui Hardrada, Olaf, ca si contilor de Orkney sa plece liberi, fara a cere rascumparare pentru ei ci doar obligandu-i sa jure ca nu vor mai calca niciodata pamanturile Angliei. Aparatorii n-au apucat sa se bucure prea mult de victorie. Pe 28 septembrie, ducele William debarcase in golful Pevensey, incepand o campanie de jaf in regiune. Iar pe 14 octombrie 1066, soarta Angliei se va schimba, pentru totdeauna, dupa ce trupele anglo-saxone, epuizate de lupta cu vikingii si de marsurile neincetate, au cedat in fata mult mai puternicilor razboinici normanzi. La doar cateva zile dupa ce vikingii, invinsi la Stamford Bridge, ieseau practic din istorie, anglo-saxonii erau cuceruti la randul lor…
GABRIEL TUDOR
Comentarii