Domnia lui Justinian reprezinta ultima incercare, facuta cu oarecare sorti de izbanda, de a reinvia defunctul Imperiu Roman. Poate ca Justinian ar fi fost, daca ar fi trait in urma cu trei sau patru secole, un imparat la fel de bun precum Traian sau Marcus Aurelius, poate ca ar fi reusit, avand la dispozitie mijloace umane si materiale infinit superioare, sa intinda si mai mult fruntariile Imperiului. Dar, in perioada in care a trait, caracterizata prin invaziile a nenumarate popoare migratoare, incercarea lui de a reconstrui din farame uriasul stat ce dominase antichitatea, s-a dovedit o fantasma.
Un geniu malefic numit Teodora
Numele „Justinian” a fost dat uitarii aproape complet adevaratul nume al viitorului imparat, fiind cunoscut astazi doar de istorici. Caci la nastere, el s-a numit Petrus Sabbatius. Cognomenul Justinian indica faptul ca fusese adoptat ca fiu de catre unchiul sau, imparatul Justin (518-527). De altfel, este stiut ca Justin si-a lansat nepotul, fiul surorii sale, in cariera politica, iar influenta tanarului si abilului Justinian asupra batranului imparat a fost atat de mare incat multi considera domnia lui Justin drept o extensie a celei a lui Justinian.
Devenind consul, Justinian a preluat de fapt puterea, caci domnea deja in numele batranului sau unchi, cuprins de senilitate. In aceasta perioada se pare ca el a cunoscut-o pe femeia care il va influenta in cel mai inalt grad, ca un adevarat geniu malefic: Teodora. Despre viata anterioara a acesteia, istoricul Procopius din Caesarea are doar cuvinte de ocara, punand pe seama ei toate pacatele posibile. Fiica unui imblanzitor de ursi, Teodora fusese nevoita sa-si castige existenta practicand de copila cea mai veche meserie din lume.
Din relatarea lui Procopius ne dam seama ca acestei nimfomane, experta in amor, nu i-a fost greu sa-l cucereasca pe tanarul Justinian si sa-l faca robul placerii. Cei doi s-au casatorit si Teodora a ajuns imparateasa mai repede chiar decat spera: pe 1 august 527, la moartea unchiului sau, Justinian devenea imparat al Imperiului Roman de Rasarit. Era, la momentul respectiv, in plina putere, la cei 44 de ani ai sai, fiind un barbat foarte robust. Primele acte ale lui Justinian au vizat domeniul religios, fiind indreptate impotriva maniheistilor si paganilor. Paganilor li se interzicea sa detina orice functie publica, iar crestinii reveniti la paganism erau condamnati la moarte, ca orice persoana prinsa aducand sacrificii zeilor. Aceasta masura a dus la inchiderea Academiei Neoplatoniciene din Atena, ultima fortareata pagana.
Rascoala care a zguduit tronul
Eliberat, prin pacea stabilita cu conducatorul persan Chosroes, de amenintarea venita din Rasarit, Justinian a dorit sa-si concentreze privirile spre Apus. Credincios dorintei sale de a restabili Imperiul Roman in vechile-i hotare, a decis ca este momentul sa recucereasca teritoriile peste care domnisera candva vechii imparati de dinaintea lui. Dar, pe cand pregatirile de invazie a fostei provincii romane Africa, aflata acum sub stapanirea vizigota, erau in toi, la Constantinopol s-a declansat o puternica rascoala.
Cunoscuta sub denumirea „Nika” („Invinge!” – aceasta era parola cu care se salutau rebelii), revolta a fost extrem de violenta. Cum Justinian tocmai ii schimbase din functii pe doi nepoti ai fostului imparat Anastasius, anume Hypatius si Pompei, populatia Constantinopolului l-a proclamat pe Hypatius imparat. Justinian se temea ca pierduse partida si, de frica sa nu fie ucis, se pregatea sa fuga. Dar Teodora nu s-a pierdut asa usor cu firea. Ea i-a poruncit generalului Belizarie sa intervina, cu trupele ramase credincioase si acesta i-a surprins pe rasculati in Hipodrom si i-a macelarit pe toti.
Divide et impera
Avand linistea asigurata la fruntariile rasaritene ale imperiului si in capitala, in 533 Justinian l-a trimis pe Belizarie impotriva regatului vandal din Africa. Motivul invocat a fost ca regele legitim, Hilderic, fusese prins si aruncat in temnita de catre o ruda de-a sa, Gelimer. Reactia lui Gelimer a fost sa-l execute pe Hilderic si sa se opuna bizantinilor. Dar, la Ad Decimum, nu departe de Carthagina, armata lui a fost zdrobita de trupele lui Belizarie. La ordinul lui Justinian, Belizarie s-a indreptat apoi spre Italia, pentru a readuce provincia-mama – aflata pe atunci in stapanirea ostrogotilor – la sanul imperiului.
Pentru a o cuceri mai usor, Justinian i-a incitat pe franci sa navaleasca in Lombardia, in vreme ce bizantinii au atacat dinspre sud, ocupand mai intai Sicilia. Armatei lui Belizarie, Justinian i-a trimis in ajutor o alta, condusa de noul lui favorit, Narses. Intretinind rivalitatea dintre cei doi talentati generali, fiecare dornic sa-l depaseasca pe celalalt si sa se evidentieze pe sine in ochii imparatului, Justinian a purtat un joc inteligent, pe principiul divide et impera, asigurandu-se astfel ca nici Belizarie, nici Narses, nu vor emite pretentii la tron.
Ciuma, razboaie si cutremure
In 540, pericolul din est s-a ivit iarasi, imbracand forma unei puternice ofensive persane, incheiata cu devastarea orasului Antiohia. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns, in 542 o teribila epidemie de ciuma, prima consemnata in Europa, a facut ravagii in Imperiul Bizantin, determinandu-i pe toti sa creada ca ar fi o pedeapsa divina, pentru faradelegile lui Justinian si – mai ales – ale Teodorei. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in acelasi an, un devastator cutremur a zguduit Constantinopolele.
Numarul victimelor cauzate de aceste dezastre a fost atat de mare incat istoricii moderni apreciaza ca in anul 600, populatia imperiului aproape se injumatatise, fata de anul 500! Nimic nu ilustreaza mai bine dorinta lui Justinian de a cuceri cat mai grabnic pamanturile stapanite candva de romani decat campania din Spania, pe atunci aflata in posesia vizigotilor. Pentru a interveni aici, a fost suficienta cererea unui obscur nobil vizigot, care i-a solicitat ajutorul impotriva „tiraniei” regelui Athanagild. Justinian l-a trimis in Spania pe Liberius, un general octogenar, ce servise succesiv sub Odoacru, Teodoric si Athalaric si acum isi punea spada in slujba bizantinilor. Liberius i-a alungat pe vizigoti, reusind sa aduca insa sub stapanirea romana doar o mica parte a peninsulei iberice.
S-a stins hulit de o lume intreaga
In imperiu, insa, situatia era tot mai grava. Finantele erau la pamant, caci cheltuielile militare secatuisera complet visteria si taxele impuse iar si iar de catre Justinian, starneau tot mai multe nemultumiri. Orice cracnire era insa pedepsita cu cruzime si nimeni nu se putea plange imparatului, ca alta data, fara teama ca va fi aruncat in temnita. In fata acestei tiranii tot mai apasatoare, un grup de ofiteri, inspirati de Brutus si Cassius, cei ce dorisera sa salveze Republica Romana, ucigandu-l pe Cezar, a incercat sa-l rastoarne pe samavolnicul imparat.
A fost suficient ca un conspirator indiscret sa sufle o vorba, intr-un moment nepotrivit, si complotul a fost descoperit. Liderii sai s-au sinucis sau au ajuns pe esafod. Insusi Belizarie a fost acuzat ca ar fi participat la complot, acuzatie total falsa, dar de care imparatul s-a folosit, pentru a-l lipsi de ranguri si avere pe credinciosul sau slujitor. Oricum, destinul lui Justinian, considerat de Iorga „cu adevarat primul imparat bizantin”, poate din prisma luxului orbitor al curtii si caracterului duplicitar, era aproape de final. Si pe 11 noiembrie 565, batranul suveran se stingea din viata la Constantinopol, hulit de o lume intreaga, pentru ca visul lui de glorie adusese tuturor doar lacrimi, sange si nenorociri…
GABRIEL TUDOR
Comentarii