Peninsula Athos din nord-estul Greciei, care se întinde în Marea Egee pe o distanta de aproximativ 50 de kilometri, a fost cândva strabatuta de un canal cu o latime de 30 de metri.
Canalul a fost construit de regele Xerxes I al Persiei în secolul al V-lea î.Hr. ca parte a pregatirilor pentru invazia pe care intentiona sa o faca în Grecia în 480 î.Hr.
Motivatia din spatele acestui proiect monumental a pornit de la experienta dezastruoasa a comandantului persan Mardonios, care, cu 12 ani mai devreme, încercase sa navigheze cu flota sa pe lânga stâncile periculoase din peninsula Athos în timpul primei invazii persane în Grecia.
Apele înselatoare ale peninsulei distrusesera o parte considerabila din flota regelui Darius – aproximativ 300 de nave si 20.000 de oameni – în timpul unei furtuni.
În încercarea de a evita o catastrofa similara, Xerxes l-a însarcinat pe inginerul sau Artachees sa construiasca un canal care sa traverseze cea mai îngusta portiune a peninsulei. Timp de trei ani, sclavii persanilor au muncit din greu pentru a crea un canal cu o lungime de doi kilometri si o latime de 50 de metri, permitând trecerea a doua trireme simultan.
Dupa trecerea cu succes a flotei persane prin canal în drum spre batalia de la Artemisium, Xerxes a facut putine eforturi pentru a pastra canalul ca o cale navigabila permanenta. Cu timpul, canalul a cazut în desuetudine si s-a umplut de namol. Ramasite ale acestei minuni ingineresti pot fi înca observate pe istmul dintre Nea Roda la nord si Tripiti la sud, marcând cel mai îngust punct al peninsulei Athos. Acest canal reprezinta nu numai o marturie remarcabila a scurtei dominatii a Persiei asupra nordului Greciei, dar si unul dintre cele mai vechi exemple de inginerie marina din istorie. Desi consemnarile istorice afirma ca regele Xerxes a comandat un canal, istoricii au dezbatut daca faimosul canal al lui Xerxes a fost cu adevarat sapat pâna la capat, de la o coasta la alta.
Unii sceptici au pus sub semnul întrebarii existenta sa, invocând provocari geologice, cum ar fi un platou stâncos, care ar fi facut constructia implauzibila cu tehnologia disponibila la acea vreme.
Cel putin trei masuratori moderne separate ale terenurilor, efectuate de francezul M. Choiseul-Gouffier în secolul al XVIII-lea, de T. Spratt din Anglia în 1838 si de germanul A. Struck în 1901, au gasit însa dovezi ale existentei canalului în partea centrala a istmului, dar pâna în 1990, lungimea si latimea canalului au fost disputate. A fost pusa sub semnul întrebarii constructia canalului pâna la capat în istm sau daca navele au fost târâte prin anumite parti ale acestuia.
Abia în urma cu 30 de ani, un efort de colaborare între cercetatorii britanici si greci a efectuat o investigatie geofizica revolutionara, scotând la iveala dovezi concludente ale existentei canalului.
Utilizând date geologice colectate de sub suprafata pamântului, unde structura se afla acum îngropata, acesti oameni de stiinta au cartografiat meticulos dimensiunile si traseul canalului.
Descoperirile lor certifica descrierile facute de Herodot, pe care unii cercetatori le-au privit mult timp cu scepticism. Dupa finalizarea canalului, flota persana a ajuns în siguranta în Marea Egee, unde i s-au alaturat trupele care strabatusera ruta terestra dinspre nord, formând astfel o forta formidabila, pregatita sa avanseze pe teritoriul Greciei.
Soldatii lui Xerxes au lansat apoi un asalt asupra coastei grecesti, patrunzând adânc în teritoriul grec si provocând pagube semnificative, inclusiv distrugerea Atenei. În ciuda succeselor initiale, persii au fost înfrânti în cele din urma de atenieni într-o batalie decisiva, marcând sfârsitul prezentei lor imperiale trecatoare în Europa.
GABRIEL TUDOR
Comentarii