Comertul si credinta au ocupat cel mai inalt loc in Ani, capitala Armeniei medievale. Un destin nemilos si mai ales istoria cea faurita de oameni deseori cu armele au facut insa ca astazi, fabulosul oras care odinioara ii atragea irezistibil pe calatori sa supravietuiasca la fel ca un muribund, prin ruinele sale.
O cenusa care inca mai emana caldura ce ii putea mistui candva pe cei ancorati in supunerea si misterul nenumaratelor locase de cult crestin de aici.
La rascruce de vanturi…
La est de provincia turca Kars, vaste intinderi nelocuite pastreaza printre ierburi si arbusti ramasitele unor turnuri octogonale, ziduri ruinate, coloane surpate in tarana. In cheile raului Akhurian, care marcheaza granita dintre Turcia si Armenia, se pot vedea ramasitele unui vechi pod. Cam atat a ramas din stralucitorul oras cosmopolit medieval Ani.
Armenia a fost unul dintre primele regate care au adoptat crestinismul ca religie de stat, in anul 300 d.Hr. Totusi, in veacul al cincilea, Ani era doar o fortareata.
Dupa alte cinci secole, ea devenea capitala tarii, ceea ce a dus la un aflux de populatie, ajungand la peste 100.000 de suflete si la proliferarea fulminanta a religiei crestine, de unde a venit ulterior si supranumele „orasul celor 1.001 de biserici”. Un miracol pamantesc, care insa nu a fost ferit de valurile de invazii revarsate in aceasta raspantie a drumurilor comerciale dintre Marea Neagra si Caspica.
Socul imperiilor
Ani a fost dat uitarii dupa absorbtia de catre Imperiul Otoman, in sec. al XVI-lea, pana la inceputul anilor 1800, cand calatori europeni au redescoperit orasul medieval. Insa nici macar ruinele nu au fost lasate sa-si macine in liniste somnul lor letargic, ele aflandu-se pe o linie de falie geopolitica, la intalnirea a trei imperii: otoman, persan si rus. De aceea, exacerbarea tensiunilor a facut ca pana si simpla vizitare a ruinelor sa devina o aventura periculoasa.
Unii vizitatori nu au fost insa descurajati in a trezi interesul lumii prin descrierile lor. In 1817, diplomatul scotian Robert Ker Porter scria despre „sinistrele ruine care servesc drept ascunzatoare ideala pentru banditi sangerosi”. Totodata, el se referea la „vestigiile ce stau marturie a splendorii trecute a orasului”.
Simbolurile sacre ale crestinismului
In anul 1839, Richard Wilbraham, capitan in armata britanica, se extazia in fata soliditatii crenelurilor din Ani si a iconografiei crestine: „Se gasesc pretutindeni simbolurile sacre ale crestinismului. Enorme blocuri rosu-sangerii formeaza cruci gigantice in apropierea zidurilor turnului. Cruci care au rezistat mainilor distrugatoare ale musulmanilor.”
Din pacate, peste toate acestea au venit si vitregii ale naturii pentru a spori ruinarea fabuloaselor vestigii. Totusi, religia a ramas pavaza si mecanismul prin care Armenia crestina a rezistat si bizantinilor, si sasanizilor, si mongolilor, si arabilor musulmani. Mai tarziu, din 1890 pana in 1917, Rusia a desfasurat aici ample lucrari arheologice, menite sa readuca la lumina o parte din stralucirea de odinioara a orasului.
Au revenit insa razboaiele, confruntarile violente pentru luarea in stapanire a acestui colt de lume cu masiva incarcatura simbolica, zona aflandu-se din nou la o frontiera: intre Turcia membra NATO si Armenia aflata sub influenta rusa. Astazi, Ani a fost lasat in grija naturii, care pare ca imbratiseaza impresionantele ruine cu verdele sau etern. Ruine din care, probabil, la fel ca un Phoenix, va reinvia candva din pulberea istoriei „orasul celor 1.001 de biserici”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii