Un pictor in Golful Poetilor, astfel l-am putea prezenta pe Francesco Vaccarone, unul dintre artistii plastici italieni contemporani de prim rang. Nascut in 1940 in La Spezia, port la Marea Ligurica, el si-a inceput cariera de foarte tanar, in paralel cu studiile clasice si filosofice.
Daca primele lucrari si primele expozitii il prezentau ca pe un adept al expresionismului german „rostit” in limbaj figurativ, putin mai tarziu, avand legaturi stranse cu poetii si plasticienii italieni ai avangardei experimentale din anii 1965-1969, si-a schimbat modalitatea de exprimare artistica, patrunzand mult mai in profunzimea realitatii imediate.
Se spune ca la 33 de ani – „varsta christica” a fiecarui om – in viata se intampla un eveniment marcant. Ei bine, pentru Francesco Vaccarone anul 1973 a insemnat un puternic salt catre piscurile domeniului sau de creatie.
In anul respectiv, i-a fost editata cea dintai monografie dedicata operelor de pana atunci. In deceniile care au urmat, expozitiile personale au devenit tot mai numeroase, atat in Italia, cat si dincolo de granitele acesteia si i s-au acordat premii de prestigiu.
Prezent in tarile occidentale cu traditii artistice solide, dincolo de Atlantic, in mari orase din Canada si SUA, precum si in Egipt, Rusia, Cuba ori Argentina, trebuie sa mentionam ca reputatul pictor a expus lucrari ale sale si in Romania, singura tara din spatele asa-numitei „cortine de fier” la vremea aceea care s-a bucurat de un asemenea privilegiu. Este vorba despre ampla expozitie din vara anului 1985, organizata la Muzeul National de Arta al Romaniei.
Francesco Vaccarone a realizat, pe langa pictura si grafica, numeroase sculpturi si basoreliefuri (preponderent, in marmura de Carrara), majoritatea monumentale, care intregesc opera sa. O intregesc, insa cercul nu se inchide, intrucat autorul nu inceteaza sa surprinda publicul cu schimbari de registru, de multe ori imprevizibile.
Un singur exemplu poate edifica pe oricare dintre iubitorii artelor asupra rezervelor sale inepuizabile. Sa spunem mai intai ca el isi implanteaza adanc creatiile in insasi epoca in care traim cu totii, insa artistul destructureaza realitatea figurativa, pentru a ajunge la elementele de esenta, reasezate apoi intr-o anume ordine prestabilita – nu de omul inzestrat cu stiinta si priceperea de a construi, ci de Creatorul insusi.
Putem identifica aceasta relatie intrucatva secreta, dintre artist si cel care l-a daruit cu harul desfacerii samburelui de spirit germinator din invelisul carnal, atat in pictura cat si in sculptura. Ca intr-un joc de puzzle, imaginea releva una si-aceeasi lume, insa vazuta din interiorul ei.
Piesele se alatura, se suprapun partial, fara a se lipi definitiv intr-o unica imagine, sugerandu-ne astfel ca tot ce percepem prin numai cele cinci simturi (re)cunoscute este relativ, in orice clipa aceste piese putand sa gliseze intre ele, oferindu-ne spontan o alta imagine a universului, apoi alta si alta…
In presupusul joc, mai observam ca incursiunea artistului catre esentele lumii reale tinde sa reduca tridimensionalitatea acesteia in numai doua dimensiuni. Nu merge mai departe astfel incat sa ne sugereze ca elementul primordial se poate reduce la un punct, poate fiindca pasul urmator ar insemna reducerea a tot si a toate la nefiinta inceputurilor. Dar, oare, nu este chiar asa?
Un al treilea element al creatiilor lui Francesco Vaccarone, care ar putea raspunde eventual si la aceasta intrebare, e reprezentat de concentrarea formelor si contururilor in structuri lineare unduite pe verticala. Aici, mesajul pare ceva mai explicit: legatura dintre uman, teluric si divin, ceresc este intotdeauna mai mult sau mai putin sinuoasa, pe alocuri punandu-ne in cale si ascunzisuri dincolo de care nu putem sti ce ne asteapta.
Am „evadat” oarecum din subiectul catre care pornisem mai sus, pentru a arata ca Vaccarone cauta mult mai profund decat ne-am astepta – nu esentele, ci Esenta lumii ce ne inconjoara. Un pas surprinzator in acest sens il constituie indrazneala sa de a picta muzica! Si nu orice muzica, ci creatiile clasice incarcate de neliniste, de dinamism, ale compozitorului Richard Wagner.
Este insa proiectul cel mai nou al artistului, caci utilizarea acestui gen de sinestezie drept unealta de lucru in pictura si sculptura vine ca o continuare fireasca a altor asemenea acte, evocate chiar de el: „Ma gandesc la parfumul de lamaie care a inspirat atatea tablouri sau la aspectul antropomorf al agavei, care a dus la crearea unei serii intregi de lucrari dedicate lui Eugenio Montale (…)”
Asadar, imagini si forme izvorate din muzica, din poezie, din parfumuri… Nimic fantezist, nimic nelalocul sau aici. Si am putea rezuma totul, spunand: Acesta este Francesco Vaccarone!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii