Uca Marinescu este un explorator – fenomen pe care Wikipedia îl reduce la scara unei singure performante: Prima femeie sexagenara care a atins pe schiuri, într-un singur an – 2001– cei doi poli ai Pamântului. A strabatut în lung si-n lat cele 5 continente cu masini de teren, cu trenul, autobuzul, cu piroga, pe jos etc. dornica sa patrunda în cât mai multe zone, sa se integreze în intimitatea comunitatilor. În zone extreme, periculoase, salbatice, mânata de o chemare irepresibila spre necunoscut.
– Ati fost în Antarctica de patru ori. Prima oara…
– În 1998, pentru comemorarea expeditiei Belgica. Si ultima oara în acest an, în cadrul unei expeditii unde am participat la studii legate de încalzirea globala.
– Performanta pe care ati atins-o la Polul Nord geografic, în urma cu 13 ani, în cadrul unei expeditii internationale, la care au participat 11 membri, este arhicunoscuta. Ati parcurs 17 kilometri pe zi pe schiuri, tragând o sanie cu provizii si materiale timp de 13 zile. Este incredibil! Unii îsi pot imagina o femeie cu o alura de atlet, cu un corp debordând de muschi. Am în fata o femeie mai degraba plapânda. Cum ati prins curaj pentru asemenea calatorii?
– Am încercat sa-mi explic asta. Când plec încep sa devin alt om. Simt ca prind aripi, puteri noi. Ca nimic nu ma poate opri din drum.
– Sa revenim la expeditia de la Polul Nord. Ati dormit în cort. Era unul foarte bine izolat termic? V-ati încalzit cu vreo sursa speciala?
– Toate corturile erau la fel. Din doua folii izolatoare. Aveam un primus cu butelii, pentru un ceai. Ma mai încalzeam cu el.
– Mi-e imposibil sa-mi închipui. Am dormit si eu în cort, iarna, în Delta Dunarii, bine echipat, dar la minus 1-2ºC. N-a fost placut.
– Nu erati epuizat. Dupa 16-17 kilometri pe schiuri, nu mai simti frigul din cort si erau temperaturi de minus 30-40ºC! Eram bine încotosmanata, aveam pe mine doua polare, costume speciale pentru temperaturi extreme, iar sacul de dormit era foarte calduros.
– Sunteti vegetariana. Presupun ca ati facut o derogare si nu v-ati hranit cu legume…
– Acolo mâncarea este standard. Aveam pachete cu alimente deshidratate, bogate în lipide, vitamine, minerale, proteine. Si bare energetice. Si apa, multa apa, ceai, sucuri din legume. In termos, evident. Consumam aproximativ 6 litri pe zi. Uneori nici nu puteam sa manânc din cauza oboselii.
– N-au existat incidente, accidente? Nu v-ati luptat cu viscolul?
– Cum sa nu. Am trecut prin situatii dificile, cum au fost, de pilda, cele 6 zile de viscol cumplit care au pus la încercare nervii si rezistenta tuturor membrilor expeditiei. Eram tematori, pe de alta parte, sa nu cadem în crevase pe care nu le puteai vedea. Banchiza era cercetata atent cu betele schiurilor. Cu toate acestea am cazut într-o crevasa. Din fericire, nu era adânca si am reusit la un moment dat sa ma prind de marginea ghetii si sa ies la suprafata.
– Nu v-a ajutat nimeni?
– Aici e aici! În asemenea împrejurari nu poti conta pe ajutor. Fiecare lupta pentru propria supravietuire. Cel care era în urma mea ma putea ajuta dar a trecut mai departe ca sa nu piarda ritmul. În alta împrejurare s-a taiat talpa claparilor pentru ca nu erau de cea mai buna calitate si mi-au degerat degetele picioarelor. Când am ajuns la baza Borneo, la întoarcere, am fost luata cu un elicopter care m-a transportat la un spital din Hatanga. Asta s-a întâmplat în 2001. Am fost tratata timp de o luna si salvata. În astfel de cazuri se ajunge la amputare. M-a ajutat Dumnezeu si, iata-ma-s întreaga si sanatoasa.
– Nu vreti sa calatorim în tari calde?
– Cu bucurie.
– Asadar, o alta destinatie.
– Oceania! Papua Noua Guinee?
– Papua Noua Guinee!
– Am explorat, singura, partea estica. În cea de vest erau probleme.
– Canibali?
– Inclusiv. Sunt multe, prea multe lucruri de povestit. Îmi amintesc cu mare placere de scufundari, de mirajul subacvatic: pesti multicolori, corali… De cascade, de vegetatia luxurianta, de traiul arhaic al bastinasilor, extrem de „colorat”, cu ritualuri stramosesti cu muzica interpretata la instrumente faurite de ei, însotita de voci, în jurul rugurilor de foc care aruncau vapai în vazduh. Atmosfera era de nedescris. Fericirea, coplesitoare.
– Amazonia?
– Devenise mult prea turistica pentru gustul meu. Am preferat salbaticia de pe malurile fluviului Orinoco. Acolo nu exista iarna. M-am oprit în sate, cu colibe, în care am fost foarte bine primita. Bastinasii stau însa în cea mai mare parte din timp afara. Si-au amenajat spatii în care gatesc, confectioneaza diverse obiecte, prepara leacuri din ierburi, din scoarta de copaci, se leagana în hamac, înnopteaza…
– Cu ce se hranesc?
– Jungla le ofera cea mai mare parte din hrana: vânat, fructe, tuberculi… Iar fluviul, foarte mult peste. Inclusiv piranha! Am pescuit si eu în fluviu, dar am eliberat pestii. Am fost surprinsa sa vad delfini de talie mica. Fac însa si agricultura, dar pe teritorii restrânse. Jungla este generoasa. Le ofera hrana si materie prima pentru obiecte de uz casnic, artizanale, pentru diverse constructii… Pâna si pentru sapun, pe care îl prepara din seva frunzelor unei plante.
– Cum v-ati simtit în comunitatile lor? Cum ati fost primita?
– Sunt oameni simpli si bucurosi de oaspeti. M-am integrat repede. Ma simteam de-ai lor. Aproape ca uitasem cine eram, de unde veneam.
– La plecare v-au facut cadouri?
– De foarte multe ori, da. Obiecte de artizanat, figurine din lut, masti ceremoniale din lemn ornate cu metal… De la eschimosi – ne întoarcem o clipa în frig – am primit figurine si ustensile din os. Unul dintre ei, un saman cu care m-am împrietenit, m-a numit „Pescarusul polar”.
– Sunt convins ca din rucsacul dumneavoastra nu lipseau mici atentii.
– Mereu aveam câte ceva. Nicidecum obiecte de pret pentru ca nu-mi permiteam. Mici obiecte cu specific national, insigne, oglinzi de mâna, suporturi pentru cani cu motive nationale, bomboane pentru copii… Erau încântati sa le primeasca.
– Revin la o întrebare fireasca. N-ati trecut prin momente dificile? Mi-ati lasat impresia ca ati avut contacte cu îngeri dintr-o lume care traieste în semisalbaticie.
– N-au existat conflicte în acele zone. În schimb s-au întâmplat lucruri neplacute în cele urbane si în timpul transportului. În India, într-un compartiment de tren, cu paturi etajate, în timp ce ajutam o femeie sa urce bagajul pe patul de sus, al meu, pe care l-am lasat jos, a disparut în câteva clipe. A fost un soc puternic. Politie, urmariri ca-n filme, dar zadarnice. Am fost jefuita si într-un tren din România.
– Un incident violent?
– Din fericire nu. Am fost victima unui scenariu. Mi s-a strecurat un amestec de somnifere, dizolvat în apa, într-o sticla cu suc. Am adormit si când m-am trezit, din geanta si bagaj disparusera laptopul si banii. E cunoscut acest episod. Mai putin cunoscut, cred, este cel din Africa. Am plecat din Namibia spre Bostwana si la un moment dat am fost data jos din autobuz si retinuta de politie. Dupa felul în care am fost abordata de seful lor, m-am gândit ca sunt suspecta de trafic de droguri. Mi s-a spus ca viza din pasaport nu este buna. Am sarit ca arsa. Ce însemna asta? Viza era absolut în regula. Dar a tinut-o una si buna ca este falsa si ca voi avea probleme. Cu totii s-au aratat ostili.
– Asteptau si ei un „suvenir”, un „pumn de dolari”, presupun.
– Asa este. Însa nu eram dispusa sa le dau nimic. Dar nici nu stiam ce sa fac. La un moment dat am vazut în apropiere, lânga o coliba, un pui de vulpe legat. Am tâsnit spre el în timp ce politistii au ramas înlemniti si l-am eliberat. Am facut-o atât de decis, de energie, de autoritar, de parca as fi fost seful lor. Când au vazut cât sunt de rebela, de „bataioasa”, au înteles ca pot deveni o problema. Unul dintre ei a intrat în coliba unde era un computer, m-a verificat si m-au lasat sa plec. Din fericire, autobuzul astepta. Drumul spre bosimani era deschis.
– Ma nedumiresc doua lucruri. De ce nu ati realizat reportaje filmate? Si de ce nu ati adunat într-o carte extraordinarele experiente?
– Pentru reportaje aveam nevoie de un cameraman. Singura nu le-as fi putut realiza. Am preferat aparatul de fotografiat si jurnale de calatorie care sper ca vor deveni o carte.
– În 2015 jurnalele de calatorie se vor transforma într-un volum… voluminos?
– În 2015 intentionez sa plac în Himalaya, sa ajung în satul centenarilor, Hunza, unde voi face diverse studii sau sa revin in Venezuela pentru muntele Roraima. Nu pot sta locului…
Iar eu nu mi-am putut retine uimirea si nu mi-am putut lua ochii de la aceasta femeie – are 73 de ani, nu-i niciun secret – pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu tinerete fara batrânete.
DORIN MARAN
Comentarii