Exista un vis pe are il traiesc inca din copilarie toate femeiele lumii. Cu ochii mintii isi imagineaza, de la vârsta basmelor, propria lor poveste de iubire si incununarea ei, momentul când alaturi de Fat-Frumosul, pe care il va rezerva soarta, vor pasi pe un drum numai al lor. De cele mai multe ori isi planifica totul: invitatii, culoarea florilor, lungimea voalului si mai ales rochia, rochia alba de mireasa. Multe elemente de decor se vor schimba dar rochia ramâne mereu aceeasi, o rochie care, in ziua nuntii, o transforma intr-o adevarata printesa. Il ultimul secol aceasta rochie a fost cu precadere alba dar se pare ca impunerea acestei culori a fost ea insasi o revolutie.
Miresele Antichitatii
In Antichitate, ca si in epocile care au urmat rochia miresei depindea de statutul social. Mireasa de rând nu trebuia sa-si faca o rochie noua, ci purta cea mai buna rochie pe care o avea. Cantitatea de material folosita era o reflectare a statutului social. Initial atât in Atena, cât si in Roma antica, miresele purtau rochii viu colorate. Isi impodobeau parul cu coronite si duceau in mâna buchete din flori culese de ele. Plantele considerate aducatoare de noroc erau iedera si laurii. Se evitau insa trandafirii galbeni, despre care se spunea ca reprezinta sfârsitul iubirii. Treptat insa, cam cu 2.000 de ani in urma, a inceput sa se impuna rochia alba.
Miresele din Egipt se infasurau in mai multe rânduri de materiale usoare, albe, iar in Grecia aceasta era culoare de sarbatoare. Rochia miresei devenea un simbol al bucuriei. La Roma aceste rochii erau simple, albe, din materiale subtiri, ca un omagiu adus zeului Hymen, zeul casatoriei si al fertilitatii, despre care se spunea ca iubeste mult culoarea respectiva. Miresele antichitatii purtau insa pe fata voaluri viu colorate, uneori atârnând pâna in pamânt, ca un semn al supunerii fata de sot si a devotamentului conjugal.
Miresele Evului Mediu
In Evul Mediu rochia alba a disparut din peisajul nuntilor. Femeile simple purtau ca si in trecut ce aveau mai bun si mai aspectuos, cele bogate, in special cele de vita nobila, aveau rochii brodate cu fir de aur si argint, iar capetele incoronate preferau culoarea albastra, ca simbol al cerului si al Sfintei Fecioare.
Prima mireasa care a purtat o rochie alba de mireasa a fost Anna de Bretania (1477-1514) la casatoria cu regele Frantei, Ludovic al XII-lea. Femeie frumoasa si deosebit de inteligenta, a fost un conducator intelept care a devenit regina a Frantei prin doua casatorii succesive cu doi regi: Carol al VIII-lea si Ludovic al XII-lea. Culoarea alba, o culoare de doliu regal, la vremea respectiva, sublinia faptul ca Anna, noua regina ramâne si o vaduva a unui fost rege. Fiind una dintre cele mai bogate femei din lume, ea s-a ocupat intens de Bretania, ducatul pe care l-a adus ca zestre coroanei franceze.
O alta mireasa care a purtat rochia alba la nunta a fost Maria Tudor, fiica lui Henry al IV-lea, la nunta cu Filip al II-lea al Spaniei, in 1555. Rochia ei era din damasc alb, tivita cu rosu-stacojiu, traditionala culoare regala.
Mireasa Maria Stuart a spart canonul
Cea a carei rochiae alba a impresionat profund intreaga lume a ramas insa Maria Stuart la nunta cu delfinul Francisc al II-lea de Franta, in 1558. Evenimentul a fost amplu comentat intr-o scriere semnata Madame Guillotine. Nunta a fost una dintre cele mai stralucite ceremonii pe care o cunoscuse Parisul pâna la acea data, desfasurata cu tot fastul cuvenit la Catedrala Nôtre Dame, sub atenta supraveghere a Ducelui de Guise, unchiul miresei.
Drumul dintre Palatul Luvru si Catedrala fusese impodobit cu simboluri alegorice, bogat decorate cu flori de crin – emblema a Frantei – si galbenele – emblema a Scotiei. Multimea se inghesuia pe margine ca sa vada cortegiul si, mai ales, mireasa de a carei frumusete mersese vestea.
Tânara, in vârsta de 15 ani, purta o rochie „alba ca o floare de crin” cu o croiala impresionanta, greu de descris. Doua tinere doamne ii sustineau trena, in jurul gâtului avea un colier de o valoare inestimabila, ca si coroana de aur, impodobita cu perle, diamante, rubine, safire si smarale. Tot cu pietre pretioase era impodobita si mantaua regala din catifea albastra-cenusie.
Alegerea culorii albe pentru rochia de mireasa apartinuse miresei si Curtea o considera cel putin ciudata, fiind obisnuita in tinutele de doliu. Tânara regina stralucea insa si, pentru ca nu avusese libertate in alegerea mirelui, si-o luase in alegerea rochiei. De altfel, voia in acest fel sa-si sublinieze statutul sau de fecioara si in acelasi timp sa-si scoata in evidenta frumusetea parului ei roscat.
In biserica silueta ei inalta, infasurata in acel alb sclipitor, a capatat o adevarata aureola de legenda, când, alaturi de sotul ei, in timp ce depuneau juramintele in marele altar, in fata Episcopului de Rouen, lumina, strabatând vitraliile multicolore, a imbracat-o parca in frânturi de curcubeu.
Revenirea cu fanfara a rochiei albe
Multa vreme miresele de rang inalt au refuzat rochia alba, mai ales ca doua dintre cele care purtasera asemenea vesmânt fusesera lovite de un destin tragic. Reginele, printesele si tinerele din inalta societate dovedeau aceeasi preocupare pentru rochia de mireasa preferând-o pe cea argintie. Pe lânga acestea si-au facut loc insa si rochii de alta culoare, unele chiar negre, considerându-se ca in acest fel se subliniaza solemnitatea momentului.
Rochia alba a revenit in atentia tuturor celor interesati sau nu in 1840, cu ocazia casatoriei reginei Victoria I a Angliei cu printul Albert de Saxa Coburg Gotha. Mireasa a aparut atunci intr-o superba rochie alba cu o trena de aproape 5 metri, tinând in mâna un buchet din flori de portocal. Alegerea culorii albe de catre regina a dat nastere unor comentarii diferite.
Unii au sustinut ca acest lucru a fost cauzat de cresterea ametitoare a pretului colorantilor de buna calitate. Tesaturile albe erau cele mai ieftine si in felul acesta regina dadea un exemplu de modestie si austeritate, cu importante efecte sociale. Altii au pus-o pe seama proverbialei zgârcenii a suveranei, sau chiar a unei justificate mândrii a celei ce voia sa arate tuturor ca poate purta o culoare atât de pretentioasa, tinuta ei ramânând impecabila. Cei mai rautaciosi sustineau ca regina a fost sfatuita sa aleaga albul pentru ca se asorta cel mai bine cu colierul ei de perle si cu bijuteriile pe care urma sa le poarte.
Fotografiile mirilor au circulat in lumea intreaga si, in scurt timp, rochia alba, diafana a fost unanim acceptata. O rochie de mireasa de alta culoare ar fi insemnat o decadere in rang si data fiind influenta pe care a avut-o tinuta reginei Victoria, nunta ei este considerata debutul inaugural al rochiilor albe.
Miresele asiatice
In China si Japonia, pentru nuntile traditionale mireasa opteaza pentru culoare rosie. Ea schimba insa trei chimonouri in timpul ceremoniei. Isi imbraca unul alb când pleaca din casa parintilor, pentru care se considera moarta, isi pune unul mustar – culoarea nou-nascutului- când intra in casa socrilor si, in sfârsit, unul rosu in timpul petrecerii.
Cu toate acestea insa, multe fete adopta tinuta europeana, rochia alba, vaporoasa. De altfel, chinezii adora sa-si faca fotografii „de nunta” in aceasta tinuta si adesea ai sa intâlnesti perechi de miri din China care zâmbesc frumos in fata aparatului la Londra sau Paris, la Roma sau la Viena. Este un efort material si fizic pe care putini si-l permit, dar considera ca trebuie sa le ramâna vesnic in amintire tânarul solemn si fata in rochia alba, de printesa, tinându-se de mâna in parcul mirificului Schönbrunn sau…
…si la noi
In tara noastra rochia alba de mireasa a patruns la sfârsitul secolului al XIX-lea, inceputul secolului al XX-lea. Au adoptat-o mai intâi doamnele din inalta societate, apoi majoritatea femeilor de la oras.
In sate a fost mai greu acceptata. Miresele au continuat sa poarte costumul national la care adaugau coronita specifica, impodobita cu pietre stralucitoare, margele, fragmente de oblinzi si panglici.
Când Cosbuc in celebra sa „Nunta Zamfirei” facea portretul miresei, culoarea alba era abia sugerata. „Din dalb iatac de foisor / Iesi Zamfira…” Nu dadea amanunte dar amintea „un brâu de-argint”, element specific portului taranesc.
In cea de-a doua jumatate a secolului trecut rochia alba a devenit stapâna. Nimeni (sau aproape nimeni) nu mai poarta altceva chiar daca nunta mentine inca multe elemente folclorice.
Cu toate acestea rochia alba si-a pierdut mult din farmecul si semnificatiile de odinioara. Poate si pentru ca nunta nu mai marcheaza un inceput ci o oficializare a unei relatii mai indelungate. Rochia este nu una de mireasa, ci o admirabila tinuta de seara, care poate fi vopsita si folosita si ulterior. Voalul a fost inlocuit de multe ori cu palaria, ceea ce ii pune in incurcatura pe preotii ortodocsi in momentul când asaza cununiile pe capetele mirilor. Modelul rochiei este uneori atât de indraznet, incât devine incompatibil cu serviciul divin.
Am vazut chiar la televizor prezentata o rochie – ce-i drept alba! – lunga numai in spate, in fata lasând sa se vada portjartierul expus cu ostentatie. Ce-i drept, presupusa mireasa in picioare avea cizme! Din fericire, cazurile sunt izolate si fetele noastre au destula minte ca sa impace traditionalul cu tendintele moderne.
IRINA STOICA
Comentarii