În episodul anterior am expus ipoteza ca o supercivilizatie putea institui o „supermemorie” de tipul realitatii virtuale, care sa înregistreze viata oamenilor, conferind chiar, dupa moarte, o autonomie acestor cópii. Ipoteza ar putea explica fenomene atestate, dar respinse de stiinta, precum: channelling-ul, amintirea unor vieti precedente, întalniri cu stafii, dar si marturii privind presupuse calatorii în timp.
Prezumptivi martori ai unor întalniri tip OZN afirmau ca li s-ar fi transmis mesaje precum: „timpul nostru este altfel”, „noi traim concomitent trecutul, prezentul si viitorul” etc. Si unii pacienti readusi din moarte clinica, cercetati de Raymond Moody spuneau ca au ajuns la un moment dat într-o lume în care „trecutul, prezentul si viitorul coexista”, un loc în care „stii instantaneu totul si care da în acelasi timp sentimentul de scoala”. Astfel de afirmatii pot capata sens într-o realitate virtuala în care o supercivilizatie a înmagazinat istoria omenirii.
Exista si unele marturii privind presupuse calatorii în timp. Luate ad litteram, acestea dau nastere la paradoxuri insurmontabile. De pilda, calatorind în trecut ne putem omorî (voluntar sau involuntar) propriii stramosi sau sa perturbam lucrurile în asa fel încat parintii nostri sa nu se mai întalneasca niciodata, ceea ce înseamna ca noi însine nu mai existam, deci n-aveam cum sa ne omoram respectivii stramosi s.a.m.d. O rezolvare ar fi ca, daca ne-am omorat stramosul, sa nu ne mai întoarcem în lumea din care am venit, ci într-o lume paralela. În aceasta viziune Universul ar consta dintr-un numar imens de lumi paralele, fiecare altfel decat cel de alaturi în mici detalii; iar aceste lumi s-ar multiplica „exploziv” dupa fiecare calatorie în timp, nu se stie din ce resurse anume. De acelasi paradox se loveste si sugestia ca „extraterestrii” ar fi vizitatori din viitorul îndepartat al omenirii care fac discrete calatorii îndarat în timp, încercand sa nu perturbe prea mult mersul lucrurilor.
Calatoria în viitor ridica alt gen de probleme. Încrederea unor oameni în diversele cai de cunoastere a viitorului prin metode mai mult sau mai putin magice: viziunile apocaliptice ale profetilor, oracolele, divinatia, chiromantia, astrologia, ghicitul în carti, cafea, reinterpretarea unor texte vechi (vezi Nostradamus), premonitiile (de pilda visele care anunta un eveniment) etc., denota credinta ca viitorul exista deja, ca a fost stabilit (de cineva…), ca e „batut în cuie” undeva (de pilda „scris într-o carte”), ca nimeni dintre noi nu-l poate schimba si tot ce putem face este sa-l punem în lumina prin metode potrivite.
Dar daca ar fi asa, înseamna ca nu exista un liber arbitru, deci ca toti oamenii sunt doar niste marionete într-o piesa de teatru, scrisa de la începutul vremurilor. De pilda, s-ar sti „undeva” despre fiecare om, din clipa nasterii sale (si înca mai dinainte), ce va face acesta în tot cursul vietii lui, daca va fi un sfant sau un ticalos, daca va merge în Rai sau în flacarile Iadului, si oricat s-ar stradui el, acest destin nu-l va putea evita. Dar pana si biserica subliniaza ca divinitatea conteaza pe liberul arbitru al fiecaruia si ca viitorul ar putea fi mai bun sau mai rau în functie de deciziile noastre, deci nu exista un viitor de neschimbat.
Dar asa cum spuneam, în ciuda paradoxurilor mentionate mai sus, exista marturii ale unor calatorii în trecut sau în viitor. Si nu sunt putine. Ele devin pe deplin acceptabile daca am admite ca aceste calatorii au loc nu în timpul real ci doar într-o „realitate virtuala”, instituita de niste supercivilizatii extrem de vechi si continand o copie fidela a realitatii noastre, de-a lungul miilor de ani. Într-o astfel de realitate virtuala istorica interactiva, care înmagazineaza evenimente de odinioara, am putea face „calatorii în trecut”, fara probleme, deoarece orice stricaciuni as face eu, ele se vor repara pentru proximul vizitator si oricum nu vor avea efect asupra istoriei reale, care ramane imposibil de schimbat.
Si presupusele calatorii în viitor ar putea beneficia de acelasi mecanism. Acceptand ca informatiile receptionate de „clarvazatori” nu sunt doar simple halucinatii, am putea admite ca ei au avut acces doar la informatii dintr-o realitate virtuala în care creatorii ei au depus cateva „scenarii posibile” de viitor, unele apocaliptice, fiecare însotit de o anumita probabilitate de a se realiza. Rostul acestora ar fi sa transmita avertismente, vestind de pilda catastrofe ecologice, nucleare, datorate caderii unui asteroid, inversarii polilor etc., nu pentru ca scenariile ar fi inevitabile, ci tocmai pentru a constientiza si a mobiliza oamenii ca sa fie pregatiti sa le înfrunte ori sa le minimizeze consecintele.
DAN D. FARCAS
Comentarii