De la proletcultism la cultul vulgaritatii

           Un mare poet român, intrebat daca il preocupa contactul cu cititorii sai, audienta sa la public, a izbucnit in râs, ca si cum ideea intrebarii era stupida. Adevarul este pe muchie de cutit, deoarece pe de o parte orice creator se vrea cunoscut, antrenat intr-un act de comunicare cu beneficiarii operei sale, iar pe de alta parte este o iluzie sa acceptam ca respectiva opera emana de la o cerinta culturala si spirituala generala.

           Un mare poet român, intrebat daca il preocupa contactul cu cititorii sai, audienta sa la public, a izbucnit in râs, ca si cum ideea intrebarii era stupida. Adevarul este pe muchie de cutit, deoarece pe de o parte orice creator se vrea cunoscut, antrenat intr-un act de comunicare cu beneficiarii operei sale, iar pe de alta parte este o iluzie sa acceptam ca respectiva opera emana de la o cerinta culturala si spirituala generala. „Democratizarea” comenzii sociale in creatie este o calamitate ideologica cu care debuteaza doctrina bolsevica. Ce s-ar fi intâmplat cu opera eminesciana daca marele poet român ar fi ascultat de „comanda sociala” a celor 84 la suta de cetateni analfabeti cât numara Moldova vremii sale? Evident, scriitorul, creatorul de arta se exprima pentru oameni si nu pentru arbori, dar „problema” este strâmb afisata din când in când, ca si cum un destin ironic ar avea satisfactia strâmbarii rosturilor in relatia dintre creator si destinatarul sau…
           In a doua jumatate a secolului trecut am asistat si am indurat doua perioade de manifestare agresiva a falsului si artificialitatii in cultura. Prima perioada, comunista, a stat sub semnul comenzii sociale. O arta si o cultura pentru popor, exprimate pe intelesul oamenilor muncii, „fauritoii de fapt si de drept ai bunurilor culturale” si asa mai departe. Ravagiile proletcultismului ocupa un capitol important in istoria literaturii noastre. Ideologismul a confectionat o expresie tipica, mutilanta sau ridicola, din care s-a ales praful si pulberea. Si speram ca, o data cu prabusirea comunismului, creator si beneficiar sa urce deodata pe orizontul luminat al valorilor, respirând cu ardoare in interiorul lor, atâtea decenii maculate de ideologia agresiva! Daca pâna in anul 1989 functionase asa-zisa „comanda sociala” in cultura si arta, dupa revolutie aceasta dispare, vestejita parca de firea lucrurilor. Si apare o alta nenorocire, poate la fel de adânca in mediocritatea sa, „exprimarea in arta si cultura a gustului public, a ceea ce se cere pe piata culturala”, ca sa spunem asa… Printr-un straniu paradox anti-cultural se impune in libertate si amploare ideea marelui Tolstoi: „Cel mai mare dusman al artei este vulgarizarea”. Niciodata in istoria culturii românesti nu s-a manifestat atâta mediocritate si vulgaritate transformate in „bun public” si puse pe seama cerintei de piata si a nevoii de „divertisment”!
           In locul cântaretului care elogia munca oamenilor muncii si lumina ce se revarsa de la partidul atoatecunoscator, acum apare prostia rimata si versul tâmpit pe o muzica in care percutia tine loc de melodie. In locul cravatelor rosii sau tinutei corecte, indeobste cu anatomia acoperita, acum apare placerea dansului din buric si conturul transparent al partilor excitante ale femeii. O patologie dezlantuita de sorginte erotica si sexuala se manifesta cu dezinvoltura in numele libertatii artei. O lectura fie si superficiala a productiilor lirice puse pe o muzica lipsita de imaginatie iti aduce in simturi senzatia de greata. Te intrebi prin ce mister „gustul public” si „creatorul” au aceasta placere a repopularii naturii primitive, un fel de pasiune pentru subcultura jenant de mediocra exersata insa cu mijloacele specifice culturii si artei! „Manelizarea” divertismentului (termen datorat Anei Blandiana) si mediocritatea, vulgaritatea dezlantuite pe scenele de spectacol pentru „cei multi”, de regula tineret, trebuie s-o recunoastem ca reprezinta un pericol inevaluabil acum pentru tineret mai ales. Stricarea, degradarea, mediocrizarea sunt „procese” cu ofensiva lenta si remanente. Nimeni nu se gândeste la „o noua cenzura”, la o alta fata a unei calamitati de acest gen. Dar ne gândim, totusi, ce s-ar putea face ca, iesind din proletcultismul de o jumatate de secol, sa nu ne instalam in vulgaritatea toxica exprimata in numele libertatii!