Oficialitatile, in particular cele americane, au depus, inca din anii 1950, eforturi sustinute pentru a convinge marele public asupra faptului ca nu exista OZN-uri. De pilda, in acest spirit, in 1966, Comandamentul Nord-American de Aparare Aerospatiala (North American Aerospace Defense Command – NORAD) si Fortele aeriene ale Statelor Unite ale Americii (United States Air Force – USAF) au incercat sa dezinformeze, intr-un documentar dedicat OZN-urilor, pentru canalul TV CBS, ca radarele NORAD nu urmaresc OZN-uri, ceea ce trebuia sa fie o dovada ca OZN-urile nu exista.
Din pacate, afirmatia a atras dupa ea intrebari pentru a explica mai bine – ce anume arata totusi radarele din sistemul NORAD si ce se afla in dosarele lor? In acest context, NORAD a trebuit sa scoata la iveala, destul de nervos, o alta serie de minciuni „de rezerva”, sustinand ca radarele sale nu pot urmari OZN-urile deoarece acestea merg prea repede, merg prea in zig-zag, prin urmare NORAD nu are date despre ele s.a.m.d. In mod straniu, in acelasi timp, in fisierele proiectului Blue Book, al USAF, proiect inca activ pe atunci, existau zeci de cazuri de OZN-uri care fusesera urmarite de NORAD, dar la vremea respectiva nimeni nu remarcase aceasta.
„Nu exista nicio dovada”
Pe data de 17 decembrie 1969, secretarul USAF, dr. Robert C. Seamans Jr. a anuntat sfarsitul proiectului Blue Book. Un motiv era ca „nu a fost prezentata nicio dovada care sa indice faptul ca investigarea ulterioara a OZN-urilor de catre Fortele Aeriene este justificata”. El a adaugat ca, „nu exista nicio probabilitate de implicare pe viitor a Fortelor Aeriene in acest domeniu”. Alte agentii, de la marina americana (US Navy), pana la NORAD au facut declaratii chiar mai dure. NORAD a afirmat astfel: „Nici acest comandament, nici USAF, nu investigheaza si nu analizeaza observatiile OZN, fie ele civile sau militare”.
Intre timp, desigur, cazurile OZN nerezolvate si surprinzatoare, fiecare cu numerosi martori, nu au incetat. De pilda, in noaptea de 18 octombrie 1973, langa Mansfield, Ohio, a avut loc un incident, numit uneori „cazul Coyne”. Echipajul unui elicopter al Army Reserves Command nr.83 a fost sicanat de un obiect mare, alungit, in timpul unui zbor de antrenament. Armata a produs despre acest eveniment numeroase documente oficiale. Cu nici doua luni inainte, pe data de 8 septembrie 1973, si cea de-a 298-a companie militara de la Hunter Army Airfield, Georgia, intr-o patrulare de securitate de rutina, a suferit o confruntare apropiata cu un obiect mare, neidentificabil. Biroul politiei militare de la Fort Stewart, din apropiere, a generat un „raport de incident serios” pentru conducerea armatei s.a.m.d.
Cu toate acestea, dupa 1969, oricine ar fi intrebat despre OZN-uri, la USAF sau la Departamentul Apararii, primea o scurta comunicare, numita „Fact Sheet, Informatii despre OZN-uri”, in care scria, intre altele, fara ambiguitati, ca „Avand in vedere… actuala presiune extrema asupra fondurilor Fortelor Aeriene, nu exista nicio probabilitate de reinnoire a implicarii fortelor aeriene in acest domeniu”. Toate aceste declaratii erau menite sa transmita, inca o data, publicului mesajul ca – intrucat armata nu mai este interesata de OZN-uri – rezulta ca OZN-urile nu exista.
La dovezile, inclusiv recente, ale faptului ca acest mesaj era mincinos, s-a adaugat si o investigatie, bine documentata – publicata, la sfarsitul lunii august 2018, de ufologul australian Paul Dean – din care voi evoca mai jos cateva constatari.
Din februarie 1975, cercetatorul Robert G. Todd, din Ardmore, Pennsylvania, folosind legea privind libertatea de informare (FOIA), s-a angajat intr-o campanie sustinuta de solicitare a desecretizarii documentelor privind aceste incidente, de la Pentagon, pana la unitati de nivel de batalion, obtinand mii de pagini de provenienta militara, in general corespondenta.
La inceput, raspunsurile primite repetau sloganul din „Fact Sheet”, conform caruia armata nu mai este interesata de subiect si nu are proceduri privind raportarea sau analiza fenomenului OZN. Todd nu s-a descurajat, continuand cu intrebarile sale, inclusiv privind cazuri specifice OZN. In cele din urma, pe 20 februarie 1976, el a primit un prim raspuns sincer si detaliat, de la Centrul de excelenta al aviatiei armatei americane (USAACE) cu sediul la Fort Rucker din statul Alabama.
In raspunsul, semnat de ofiterul adjunct al afacerilor publice al Centrului, Herbert C. Strickland, scrie, intre altele, ca: „Agentia responsabila cu investigarea rapoartelor privind obiectele de zbor neidentificate (OZN), desemnata de Departamentul Apararii, este Serviciul Senior de Aviatie – Fortele Aeriene ale Statelor Unite (USAF)” si ca „USAF isi coordoneaza investigatiile si constatarile lor cu Autoritatea Federala de Aviatie” (Federal Aviation Administration – FAA), autoritatea nationala pentru aviatia civila a SUA. Deci se recunostea nu doar ca rapoartele OZN erau investigate, dar chiar si faptul ca USAF a gasit un aliat in acest scop in FAA.
Scrisoarea lui Strickland mai precizeaza ca „in cazul in care au survenit daune, vatamari sau moarte, un astfel de accident/incident va constitui o preocupare majora pentru anchetatorii de la Agentia militara a SUA pentru Securitatea Aeronautica” (United States Army Agency for Aviation Safety – SAAAVS) care va efectua investigatiile.
Dar Strickland mai afirma si ca investigatiile privind incidentele OZN care nu implica daune, vatamari corporale sau deces „sunt responsabilitatea unitatii care detine aeronava implicata”. Daca era asa, apar o seama de alte intrebari: cine efectua aceste investigatii? Ce documente se intocmeau? Cine le arhiva? La acest nivel documentele se distrug de obicei dupa cel mult cativa ani s.a.m.d.
Paul Dean a mai aflat ca Strickland primise informatiile de mai sus de la colonelul Samuel P. Kalagian. Avand si el sediul la Fort Rucker, Kalagian a fost comandantul adjunct al Consiliului de Securitate al Aviatiei Militare. El comunicase, cu privire la problema OZN, si cu Oficiul secretarului fortelor aeriene (OSAF). Dean crede ca, cel mai probabil, OSAF nu si-a dat seama ca ancheta colonelului Kalagian avea sa-si gaseasca drumul spre civilul Todd.
Dar – ceea ce se stia mai demult – in 1979, Robert Todd a obtinut si o alta informatie esentiala. La cererea sa, USAF a eliberat o parte din documentele aferente inchiderii proiectului Blue Book. Unul dintre documentele desecretizate cu aceasta ocazie a fost memoriul din 20 octombrie 1969, semnat de generalul de brigada Carrol H. Bolender, director adjunct pentru dezvoltare al USAF, unul dintre cei care autorizasera inchiderea proiectului.
Atentie sporita
Doua pasaje din acest document merita toata atentia: „In plus, rapoartele privind obiectele zburatoare neidentificate, care ar putea afecta securitatea nationala sunt realizate in conformitate cu JANAP 146, sau Manualul Air Force 55-11, si nu fac parte din sistemul Blue Book.” si „Rapoartele OZN care ar putea afecta securitatea nationala vor continua sa fie tratate (si dupa terminarea proiectului Blue Book, n.n.) prin procedurile standard Air Force concepute in acest scop”. Mentionez ca JANAP 146 era un regulament comun Armata – Nave – Forte Aeriene pentru raportarea unor potentiale amenintari.
Aceste pasaje contrazic radical afirmatia oficiala USAF conform careia niciun eveniment OZN nu a constituit o amenintare la adresa securitatii nationale. Ele mai spun si ca au existat rapoarte OZN care nu faceau parte din proiectul Blue Book, adica faptul ca probabil acest proiect a primit doar rapoartele banale. Ne putem intreba: ce structuri au evaluat in acest caz rapoartele „mai sensibile” OZN prezentate de aviatorii USAF si de alti profesionisti militari? Dar, mai ales, avem dovada ca aceste structuri erau menite sa continue sa activeze, discret, ascuns de ochii publicului, si dupa 1969.
Dar, in anii 1970 si in deceniile care au urmat, nu doar USAF, cu participarea FAA, au fost responsabile pentru investigarea cazurilor OZN. Intre altele, un rol important l-a avut si marina militara (United States Navy – USN), care poseda propria aviatie militara, in principal cea de pe portavioane. Ufologii au cerut periodic, inca din anii 1970, informatii privind politica lor privind observatiile OZN si investigarea acestora. Raspunsurile lor, care exista, erau adesea mai negativiste decat cele primite de la USAF. De fapt – spune Dean – exista dovezi substantiale ca USN a fost mult mai implicat in domeniul OZN decat s-a publicat vreodata.
Dar structurile care au participat la investigarea fenomenului OZN – dupa 1969 – au fost mult mai multe decat reiese din cele de mai sus. Le voi prezenta in episodul urmator.
DAN D. FARCAS
Comentarii