Idolatrie si religie

    
     Aparitia, între stiintele de granita, a parapsihologiei si a fenomenelor pe care le cerceteaza pentru a desprinde o seama de concluzii referitoare la abaterea de la normalitatea conventionala a unor manifestari fie psihice, fie „reale”, a redeschis interesul fata de practicile idolatrice primitive si, în acelasi timp, a aparut confuzia între vechile practici idolatrice si religii. În confuzia despre care se vorbeste azi în lume intra asadar si fenomenele paranormale.
    
     Aparitia, între stiintele de granita, a parapsihologiei si a fenomenelor pe care le cerceteaza pentru a desprinde o seama de concluzii referitoare la abaterea de la normalitatea conventionala a unor manifestari fie psihice, fie „reale”, a redeschis interesul fata de practicile idolatrice primitive si, în acelasi timp, a aparut confuzia între vechile practici idolatrice si religii. În confuzia despre care se vorbeste azi în lume intra asadar si fenomenele paranormale…     
     Trebuie amintit din capul locului ca niciodata idolatria nu a constituit suportul sau argumentul unei religii. Idolatria a fost si este pur si simplu un cult superstitios. Religia este cu totul alt-ceva; pentru a fi, religia însumeaza o dogma, o morala si un cult. Dar fiecare dintre acestea luate separat înca nu fac obiectul unei religii, asa cum inteligenta, inima, corpul, luate separat nu înfatiseaza în adevarul sau omul!     
     Dogmele lipsite de morala si de cult, supuse speculatiei voluntare, pot fi opinii filozofice. O morala fara dogme si fara cult nu este decât un arbitrariu lipsit de sanctiuni. Un cult fara morala si fara dogme este pur si simplu un spectacol – sarbatoriri, ceremonii goale si altele. Pentru a forma o religie, trebuie ca dogmele, morala si cultul, unite, sa formeze un tot indestructibil. Pagânismul (idolatria) nu avea un simbol, nu avea dogme, propriu zis nu avea o învatatura. El nu se adresa ratiunii, nu reclama vreo autoritate. Aceste afirmatii le datoram celebrului enciclopedist german, Leibniz, care adauga: „Pagânii aveau ceremonii în cultul lor, dar ei nu cunosteau articolele de credinta si nu s-au gândit niciodata sa faca o formulare a teologiei lor dogmatice”. Misterele idolatriei nu constau în dogma greu de înteles, ci în anumite practici secrete, în care profanii nu erau initiati si nu li se îngaduia sa asiste la manopera idolatrica. Unele practici erau pur si simplu ridicole si absurde. Apoi, pagânismul idolatric nu cerea nimanui sa creada într-o dogma si nici sa-si însuseasca prin învatatura vreo doctrina. Un învatat latin, referindu-se la aceste aspecte, spunea: „Nu se vorbeste nimic (în idolatrie n.n.) despre ce ar putea servi la formarea moravurilor sau pentru a conduce viata. Nu se cauta deloc adevarul, ei (idolatrii) nu se ocupa decât cu ceremoniile cultului, unde sufletul nu are nici un loc si nici un rol, si tot ce se face are în vedere numai trupul.” Confuzia între practicile idolatrice si religii nu este o aparitie a lumii moderne. Ea a strabatut veacurile. Dar, dupa cum vedem, nu a disparut nici din câmpul de preocupari din lumea noastra. Unui practician în idolatrie nu i se putea cere o raspundere morala. Într-un moment mai încins al istoriei si al evolutiei religioase crestine, Sfântul Augustin se va simti dator sa lamureasca lucrurile întrebând: „Pentru ce zeii neamurilor nu au avut grija sa îndrepte moravurile urâte ale închinatorilor lor? De ce nu le-au dat nici o lege pentru a-i ajuta sa traiasca bine? În loc sa ascunda popoarelor care-i serveau preceptele morale, nu era mai bine sa-i instruiasca cu ajutorul unui învatamânt public? Nu trebuia ca ei, prin vocea preotilor, sa pedepseasca viciul, sa-l ameninte cu pedepse si sa promita virtutii recompense? Dar cine a asezat vreodata în templele zeilor astfel de lucruri?” se întreaba Sfântul Augustin trezind multimile la credinta si punându-le în situatia de a gândi serios la idolatriile si zeitatile devenite de prisos într-o lume care descoperise în Iisus Adevarul si Viata…     
     Pentru a întelege bine de ce idolatria este lipsita de unitate si, nu în ultimul rând, de noima, ne amintim ca fiecare popor, fiecare cetate, fiecare familie, chiar fiecare individ aveau zeii lor „la putator”, zei particulari, pe care îi investeau cu imaginatia conferindu-le daruri si haruri închipuite…     
     Pliniu spunea, referindu-se la spiritul idolatric al Romei: „Roma este atât de plina de divinitati, încât mai curând gasesti un zeu decât un om!”     
     Este cea mai plastica modalitate de a vesteji practica idolatrica si de a sterge orice confuzie între idolatie si religie.