In numerele precedente ale revistei Magazin am discutat cateva cazuri, comentate în cartea „UFOs: Generals, Pilots and Government Officials Go On the Record”, tradusa si publicata în 2011 si în limba romana, cu titlul „OZN Un mister neelucidat, generali, piloti si oficialitati guvernamentale depun marturie”, în care jurnalista americana Leslie Kean încearca sa prezinte incidente OZN cu martori credibili (implicand mai ales aviatia militara si civila), sau pentru care exista fotografii, înregistrari radar ori urme de alta natura.
Pe de o parte obiectele raportate astfel au un comportament „imposibil, potrivit legilor fizicii si cosmologiei unanim acceptate”. Dar, pe de alta parte, „obiectele necunoscute au fost vazute de mii de oameni din întreaga lume, demonstrandu-si aceste capacitati «imposibile» chiar sub ochii nostri”. Dovezile vin din surse extrem de credibile si au fost investigate de experti, uneori mii de ore, fara a se gasi o explicatie.
Leslie Kean, recunoaste ca, pe masura ce examina datele existente, devenea tot mai intrigata. Asa cum spune, „dupa o vreme, am început sa am un fel de atitudine sfidatoare – însa nu din caza rezistentei fata de acceptarea realitatii OZN. Dimpotriva, m-a deranjat ca se petrecea un lucru adevarat si nimeni nu parea sa-i acorde vreo atentie (…) Cu cat aflam mai multe lucruri, cu atat mai convingator începea sa devina întregul. De ce ar trebui sa presupunem ca întelegem deja tot ceea ce este de înteles, în copilaria noastra, aici, pe aceasta planeta?”.
De la scepticism, la intelegere
Orice persoana scolita care vine în contact superficial cu fenomenul OZN îl va respinge din start, din numeroase motive de ordin psihologic pe care le-am mai discutat si cu alte ocazii. Si la Leslie Kean, trecerea de la scepticism la întelegere s-a petrecut abia dupa ani de multa lectura, discutii cu cercetatori ai domeniului, examinarea documentelor emise de guvern, interviuri cu militari în retragere si alti martori ai fenomenului. Toate acestea i-au permis sa înteleaga treptat ca guvernul SUA nu neaga fenomenul OZN ci are fata de el „o politica declarata de inactiune, creata pe parcursul a peste cincizeci de ani”.
Leslie Kean încearca sa jaloneze, în cartea ei, etapele prin care s-a consolidat aceasta „politica de inactiune”. La sfarsitul anilor 40 observatiile OZN-urilor s-au înmultit, iar armata era din ce în ce mai intrigata. La început au încercat sa afle daca e vorba de aparate de zbor rusesti (poate capturate de la germani) sau de fenomene atmosferice necunoscute. În 1947, „lucrurile au devenit incomod de limpezi în spatele usilor închise”. Nu era vorba nici de unele nici de celelalte. Generalul Nathan Twining, seful Air Force Materiel Command a trimis un memoriu secret sefului Aviatiei Fortelor Terestre ale SUA. În acest memoriu, bazat pe date furnizate din numeroase surse, scrie negru pe alb ca „fenomenul raportat este real si nu fantasmagoric sau fictiv (…) Caracteristicile functionale raportate, cum ar fi vitezele ascensionale ridicate, manevrabilitatea (…) dau credibilitate posibilitatii ca unele dintre obiecte sa fie controlate manual, automat sau de la distanta”. Twining propunea sa se realizeze un studiu detaliat al fenomenului. Acest studiu a si fost realizat în 1948 prin proiectul „Sign”, cu sediul la baza Wright (azi Wright-Patterson) de langa Dayton, Ohio. Personalul proiectului a elaborat si un raport, strict secret, denumit „Estimare a situatiei”, în care, pe baza celor mai convingatoare dovezi, tragea concluzia ca, cel mai probabil, OZN-urile erau de origine extraterestra. Generalul Hoyt Vanderberg, seful Statului Major al Fortelor Aeriene, a ordonat ca materialul sa fie imediat distrus, spunand ca pentru a sustine o ipoteza ca cea extreterestra ar fi trebuit dovezi mai solide. Personalul proiectului „Sign” a fost dispersat, sarcina fiind preluata de proiectul „Grudge”, apoi, în 1951, de proiectul „Blue Book”, care a functionat pana în 1969.
Nave extraplanetare?
În toata aceasta perioada, pe masura ce datele culese aratau ca nu putea fi vorba de tehnologii ale unei alte puteri, au existat totusi mereu persoane care au continuat sa ia în considerare ipoteza extraterestra, singura care putea explica anumite observatii. Leslie Kean citeaza doua memorii FBI din 1952, desecretizate între timp, în care se arata ca informari venite prin intermediul biroului generalului maior John Samford, directorul informatiilor Air Force, afirma ca „nu era absolut imposibil ca obiectele observate sa fie nave venite de pe alte planete” respectiv ca „unii militari iau în mod serios în considerare posibilitatea ca OZN-urile sa fie nave planetare”.
În vara anului 1952, o serie de OZN-uri zburasera deasupra Capitoliului si a Casei Albe din Washington. Ele au fost vazute cu ochiul liber si pe radare; au fost trimise chiar si avioane militare pentru interceptarea si doborarea lor (desigur, fara succes). Cazurile, mult mediatizate, au impus o conferinta de presa, cea mai mare de la terminarea celui de al Doilea Razboi Mondial. Aici, acelasi general Samford arata, între altele, referitor la OZN-uri, ca „din 1947, am primit si am analizat între o mie si doua mii de rapoarte (…) un anumit procent din acest volum de rapoarte apartine unor observatori credibili si se refera la lucruri incredibile (…) am ajuns la o singura concluzie ferma referitoare la acest procent (…) ca nu (…) le-am putea asocia cu orice amenintare imaginabila la adresa Statelor Unite”.
Cat despre observatiile deasupra Washingtonului, acestea erau, la sugestia unui meteorolog… „aberatii provocate de inversiunile termice ale atmosferei”. Desi pilotii si operatorii radar implicati au pus la îndoiala aceasta ipoteza, ea a linistit pe moment marele public. Explicatia nu a fost considerata multumitoare nici de CIA. Astfel, la sfarsitul anului 1952, Marshall Chadwell, director adjunct pentru informatiile stiintifice în cadrul CIA a trimis un memoriu directorului CIA, în care spune între altele ca „obiecte inexplicabile, observate la mari altitudini, deplasandu-se cu viteze ridicate, în vecinatatea unor instalatii militare defensive majore ale Statelor Unite, sunt de o asemenea natura încat nu pot fi atribuite unor fenomene naturale sau unor tipuri cunoscute de vehicule aeriene”.
Un alt memoriu, din aceeasi sursa si în acelasi an, considera ca problema cea mai grava ar putea fi reactia populatiei la aparitiile OZN, propunand adoptarea unei „politici nationale” privitor la „ce anume trebuie sa i se spuna publicului cu privire la fenomen, pentru minimizarea riscurilor de producere a panicii”. În acest scop, în ianuarie 1953, a fost convocat asa numitul „Comitet Robertson”, format din oameni de stiinta. Acestia, dupa o examinare superficiala a catorva cazuri, au redactat un raport, desecretizat abia în 1975, în care recomandau crearea unui program educativ OZN cu doua scopuri principale: pregatirea populatiei si demitizarea. Pregatirea trebuia sa asigure oamenii ca toate observatiile pot primi explicatii obisnuite, iar demitizarea, destinata reducerii interesului marelui public, urma sa fie efectuata prin mijloace cum ar fi televiziunea, filmele artistice si articolele populare, folosind inclusiv psihologi, experti în publicitate, astronomi amatori etc. În sfarsit, trebuiau urmarite atent grupurile care studiau fenomenul OZN; in acestea au fost infiltrate fosti ofiteri de informatii.
Un personaj cheie
Astronomul J. Allen Hynek era angajat al proiectului Blue Book, participant si la Comitetul Robertson, si sarcina lui era sa gaseasca explicatii la cazurile raportate. În 1966 Hynek a fost pus sa explice aparitia unor lumini deasupra unei zone mlastinoase. Cand a spus ca fenomenul a fost cauzat de autoaprinderea gazului de balta, explicatia a fost considerata de mass media, ca si de marele public, ca fiind prea gogonata, facandu-l si pe astronom sa se jeneze de postura sa. În aceeasi perioada, mai multe personalitati au readus în discutie importanta studierii fenomenului OZN. Între ei s-a remarcat Prof. James McDonald, specialist reputat în fizica atmosferei, care a studiat nenumarate cazuri, examinand înregistrari radar si interogand sute de martori. El a declarat în fata Congresului ca nicio alta problema nu se compara, ca raspundere, cu aceasta. „Comunitatea stiintifica, nu doar din aceasta tara, ci din întreaga lume, a ignorat cu nonsalanta si a considerat o prostie o chestiune de o importanta stiintifica extraordinara”. McDonald a recunoscut ca înclina spre ipoteza extraterestra „dupa ce a eliminat ipotezele alternative, dar nu pe baza unor (…) dovezi irefutabile”.
Din cauza acestor evolutii, dar si a activitatii unor OZN-uri în preajma silozurilor cu rachete nucleare, liderul minoritatii republicane din Camera Reprezentantilor Gerald Ford (viitor presedinte al SUA), a cerut audieri în cadrul Congresului pe problema fenomenului OZN. Ca urmare, s-a decis ca sa se efectueze un studiu, finantat de guvernul american, în acest scop. Studiul a fost atribuit unui colectiv al Universitatii Colorado, condus de Prof. Edward Condon. Din pacate, treptat au iesit la iveala opinii scrise ale celor implicati în proiect, cum ar fi aceea ca daca echipa ar accepta realitatea fenomenului si caracterul sau inexplicabil, „am avea mai mult de pierdut ca prestigiu în cadrul comunitatii stiintifice decat am avea vreodata de castigat” ori ca „trucul ar fi (…) ca proiectul sa para efectuat de un grup de persoane care nu sunt partizane si care încearca din rasputeri sa fie obiective, fiind totusi lipsite de orice asteptare, oricat de redusa, de a gasi vreo farfurie zburatoare”.
În ciuda scandalului care a urmat, Proiectul Condon a fost finalizat in cele 1000 de pagini ale sale in care exista si analize pertinente ale unor cazuri credibile dar fara explicatii. Condon, fara legatura cu acest continut, afirma ca „nu s-a obtinut nimic nou din studierea OZN-urilor” recomandand sistarea oricarei cercetari în acest sens. Proiectul Blue Book a fost închis oficial în decembrie 1969. Asa cum scrie Leslie Kean, „Tabuul în privinta OZN fusese instituit, iar astazi (…) aceasta interdictie a abordarii serioase a fenomenului OZN este profund înradacinata în societatea noastra, asemenea unui cancer eficient metastaziat”.
DAN D. FARCAS
Comentarii