Obsesiile transcendentale si imperfectiunile generale

           Nu stiu daca vreo alta vietuitoare de pe aceasta planeta a facut vreodata dovada ca ar avea „simt critic”. Simtul critic apartine, pare-se, doar omului.

           Nu stiu daca vreo alta vietuitoare de pe aceasta planeta a facut vreodata dovada ca ar avea „simt critic”. Simtul critic apartine, pare-se, doar omului. În decursul evolutiei sale, omul a încercat, încearca si va încerca sa „corecteze”, sa modifice, sa schimbe, cel mai des în numele, mereu ajustat, al unei perfectiuni. Suprema iluzie a modificarii si corectarii este o interventie omeneasca în structura fortelor fundamentale ale Universului. Da, s-a ajuns pâna acolo! Ipoteze cu privire directa la „corectari” cosmice au aparut abia în secolul trecut, o data cu marile acumulari în cunoasterea stiintifica si în explozia tehnologica. Fiecare generatie din perioada scientista a actualei civilizatii vine cu propriul ei simt critic. Spun „epoca scientista” pentru ca activarea continutului spiritual al devenirii noastre are un caracter cu adevarat revolutionar si este prefigurat printr-o mutatie spectaculoasa, care se refera la o potentare speciala a spiritului lasând materialitatea lumii pe un plan secundar…
           Obsesiile transcendentale sunt fara îndoiala prin excelenta perfectioniste. Omul adamic este un pacatos, fie si fara voia sa, un pacatos care mosteneste pacatul neascultarii. Primul cuplu cu care debuteaza Geneza avea toate sansele sa fie perfect si nemuritor, dar interventia unei puteri ostile l-a facut dependent de o eroare pe care o mostenesc generatiile de la Eden la Judecata de Apoi. Exista si un perfectionism transcendental mai putin dependent de religia crestina. Acesta are un caracter initiatic si promoveaza ca idee însusirile pure ale omului, abandonate sau neglijate pe parcurs. Gândirea pozitiva, exercitiile mintii, altruismul si bunatatea, indiferenta fata de bunurile materiale, cinstea si corectitudinea, meditatia si cufundarea exersate într-un univers al vibratiilor înalte, cautarea Absolutului si prepararea spiritului înca din viata pentru a-l afla si pentru a-l locui…
           Sa recunoastem ca numai obsesiile transcendentului ne daruiesc imaginea abstracta a unei lumi perfecte. Tot ce se afla la granita cu realitatea, cu societatea, cu istoria, este minat de imaginea grosiera a imperfectiunii. Pâna si nostalgia omeneasca de a fi fericit în viata reala se constituie într-un neajuns stagnant. Dar ne putem imagina o lume care ar fi împlinit postulatele transcendentale spirituale? Cum ar arata acea lume? Oricum deloc congruenta cu lumea în care traim si pe care o cunoastem. Este clar ca omului nu-i place nici cum arata el înlauntrul sau si nici Cosmosul nu-i place asa cam îl cunoaste cel putin din fâsia aceasta a universului vizibil! Perfectionismul transcendental si spiritual sfideaza legile fizicii si pe omul, vorba lui Immanuel Kant, „nedesavârsit de la natura ca sa poata iesi ceva bun din el”! Daca raportam aceasta nemultumire înlantuita si permanenta, la codul nostru genetic, atunci putem trage concluzia ca am fost avertizati de Creator ca în noi însine exista, imprimate adânc, dorinta si vointa de a împlini voia Creatorului – iar voia Creatorului este chiar perfectiunea! Lumea a abordat alt itinerar, nu pe acela al perfectiunii. Iar acel „alt itinerar” este chiar cauza care va genera efectul schimbarii lumii si chiar a locului din Univers în care traim. Sa fie aceasta o simpla idee filosofica prin care s-a exprimat o iluzie a vechilor gânditori? Pe masura ce privirea ni se face mai limpede fata de realitatea istorica în care suntem cuprinsi, vom fi de acord ca perfectionismul, ca ideal, nu-i doar o filosofie, iar istoria pe care am scris-o noi, oamenii, cu existenta noastra, poate parea cea mai mare eroare! Altfel spus, trebuia sa evoluam altfel decât am facut-o si trebuia sa ne atasam de esenta destinului nostru, care este transcendental si spiritual…