Scepticii care comenteaza fenomenul OZN sustin ca o problema majora în acest domeniu este lipsa dovezilor fizice si ca singurele argumente prezentate ar fi observatiile unor martori, care nu sunt de încredere. Desi, într-adevar, de multe ori asa si este, exista si exceptii notabile, cu dovezi fizice reprezentate de rapoarte de radar, coroborate cu declaratiile mai multor martori credibili.
Unul dintre cei ce au accentuat importanta acestui tip de dovezi este si Peter Sturrock (n.1924), profesor emerit de fizica aplicata la Universitatea Stanford si unul dintre foarte putinii oameni de stiinta care si-a exprimat public un interes deosebit în OZN-uri si a participat în acest sens la investigatii care au dus la descoperiri notabile. Implicarea profesorului Sturrock în radaristica dateaza din Al Doilea Razboi Mondial. În 1942, el si-a întrerupt studiile de matematica la Universitatea din Cambridge si, pentru a ajuta la efortul de razboi, a aderat la structura care a devenit mai târziu Royal Radar Establishment, contribuind la dezvoltarea sistemelor britanice de radar.
Într-un schimb de scrisori din 2014, Sturrock reconfirma ca exista un numar de incidente celebre, bine documentate, urmarite simultan prin radar si vizual. Un astfel de caz este cel din 17 noiembrie 1986, când echipajul unui avion cargo Japan Air Lines 747, pilotat de capitanul Kenju Terauchi, zburând peste Alaska, a zarit un obiect de mari dimensiuni, care a efectuat manevre care sfidau gravitatia si a iluminat cockpitul. Obiectul a fost urmarit si de John Callahan, seful diviziei de Accidente si Investigatii a Administratiei Aviatice Federale (FAA) din SUA. El spunea ca are si acum toate înregistrarile radar ale incidentului, care a durat o jumatate de ora si arata un OZN de patru ori mai mare decât un Boeing 747. Callahan a prezentat înregistrarile membrilor echipei de studiu stiintific a presedintelui Reagan, dar si unor membri FBI si CIA, care si-au exprimat surprinderea privind relevanta acestor date.
O lumina verde, stralucitoare
Un alt caz interesant a fost cel din Stephenville, Texas. În 8 ianuarie 2008, zeci de locuitori ai orasului si din împrejurimile sale au raportat observarea unor OZN-uri. Unii spuneau ca a fost o aeronava de marimea unui teren de fotbal sau mai mare. Expertul radar Glen Schulze si Robert Powell, director de cercetare la asociatia ufologica MUFON, au cerut imediat si au obtinut datele radar existente, prin cereri în virtutea legii libertatii de informare, cereri trimise la FAA, la Serviciul National de Meteorologie si la bazele Air Force din zona. În rezumatul cazului cei doi au scris: „Imensitatea obiectului, linistea completa si posibilitatea de a se deplasa la viteze enorme, ramânând apoi brusc stationar sau miscându-se cu o viteza foarte mica, exclude orice aeronava cunoscuta. Distanta aproximativa la care se afla obiectul si descrierile facute de martori privind gradele de cer acoperite de obiect, au indicat un obiect cu dimensiunea de circa 1000 de picioare (300 de metri). Radarul a reperat de doua ori acest obiect necunoscut, zburând cu 1900-2100 mph. (circa 3200 km/ora)”. Interviul dat de cei doi la CNN, ca si raportul radar complet sunt postate pe internet.
Dar cazul preferat OZN al profesorului Sturrock ramâne cel cu elicopterul condus de maiorul Lawrence Coyne. La data de 18 octombrie 1973, pe la 22:30, un echipaj de patru oameni al unui elicopter al armatei de rezerva (Army Reserve), zburând de la Columbus la Cleveland, a avut, în apropiere de Mansfield, Ohio, o întâlnire cu un obiect nepamântean.
Asa cum relata Coyne unui reporter, în 1975: „Zburam la aproximativ 2.500 de picioare (750 metri), atunci când seful echipajului de pe elicopter a observat o lumina rosie pe orizontul de est. Apoi m-a informat ca lumina venea spre elicopter – venea spre noi pe o traiectorie de coliziune (…) M-am uitat la dreapta, am observat ca obiectul a devenit mai mare si lumina a devenit mai intensa. Am început sa cobor, pentru a iesi din cursul de coliziune. Zburam descendent, dar acest obiect era ca o racheta blocata pe elicopter, atâta doar ca venea spre noi pe un unghi perpendicular, ca si când ar fi vrut sa ne loveasca cu latul. Parea ca urmeaza sa ne ciocnim cu el si ne-am pregatit pentru impact, dar am auzit din spate pe membrii echipajului spunând, «Ia uita-te!» si am vazut ca obiectul s-a oprit drept în fata noastra”.
Apoi Coyne si echipajul sau au observat brusc o lumina care iesea din partea din spate a aparitiei, o lumina care a basculat cu 90 de grade si a intrat în cabina lor.
„Era o lumina verde stralucitoare. Si toate luminile de culoare rosie, pe care le folosim pentru a naviga noaptea s-au dizolvat în aceasta lumina verde – întreaga cabina a devenit verde. Si ne-a lovit pe fiecare dintre noi direct în fata.”
„Am presupus ca e un avion de vânatoare de înalta performanta, dar atunci când s-a oprit direct în fata noastra, toti cei patru ne-am dat seama ca nu putea fi asa ceva”.
Asa cum a mai declarat Coyne, „din unghiul din care l-am vazut, aceasta nava avea o forma de trabuc. Nu avea aripi, nici stabilizator vertical sau orizontal; avea aproximativ 60 picioare (18 metri) lungime, 15-20 de picioare (4,5-6 metri) în înaltime. Eram la 1.700 de picioare (510 metri), când acest obiect a început sa se miste încet spre vest, îndepartându-se de noi. În acel moment, eram îngrijorat ca ne-am putea izbi de sol si m-am uitat la altimetru; elicopterul nostru era la 3.500 de picioare (…) Ne-am dus asadar de la 1.700 de picioare la 3.500 de picioare în câteva secunde, si nu ne-am dat seama!” Elicopterul a atins apoi 3.800 de picioare, iar cei patru barbati au simtit o zvâcnitura, „ca o turbulenta, moment în care am recapatat controlul aeronavei. Aveam din nou controlul, deci ne-am dus înapoi la 2500 de picioare si apoi am continuat drumul spre Cleveland” a spus Coyne. Imediat dupa incident, cei patru membri ai echipajului au elaborat, semnat si prezentat un raport oficial.
Nava cu o viteza teribila
„În ceea ce priveste vehiculul în sine, nu exista nicio îndoiala în mintea noastra ce anume era. O nava care se poate deplasa cu teribila viteza de peste 1000 de noduri, si apoi se opreste la punct fix, mentine altitudinea, urca, coboara, poate schimba altitudinea noastra… Nu aveti nicio idee cum e sa întâlnesti un OZN, atunci când se apropie de aeronava ta. Cred ca daca ar fi vrut sa se ciocneasca cu noi, nu aveai unde sa scapi de ea – nu prea mai ai timp sa raspunzi!”
Credibilitatea cazului a fost întarita de faptul ca au existat si martori oculari civili, aflati la sol. Bill Carver scria astfel: „Conduceam la câteva blocuri distanta de casa mea, aflându-ma la nord de bulevardul Paul. Am oprit masina în momentul în care am vazut cât de aproape era OZN-ul deasupra liniei copacilor din Sunset Park. Elicopterul era sub unghiul meu de vedere, dar de aici aveam o vedere completa asupra OZN-ului: o lumina verde pe partea din fata, o lumina alba si o lumina rosie pe spatele unui obiect metalic gri închis, de aproape saizeci de picioare lungime având aspectul unui trabuc. Sedeam în masina minunându-ma de înfatisarea sa. Nu scotea niciun sunet. Dintr-odata, OZN-ul a tâsnit spre nord-vest si literalmente în câteva secunde a devenit de marimea unei stele în departare”.
S-a încercat explicarea aparitiei spunându-se ca a fost un bolid. Aceasta identificare poate fi usor respinsa observând ca: (1) evenimentul a durat, estimativ, cinci minute, (2), decelerarea accentuata si manevrele în unghi ale obiectului, (3) forma precis definita a obiectului si (4), traiectoria de zbor de la orizont la orizont. Posibilitatea unei aeronave de mare performanta este, de asemenea, de neacceptat, atunci când se examineaza pozitiile si culorile luminilor, tinând cont de traiectoria de zbor a obiectului; pentru a fi prezentate configuratiile raportate, si a fi în conformitate cu reglementarile FAA, un avion ar fi trebuit sa zboare lateral, fie în picioare pe coada, fie cu susul în jos.
Armata nu l-a împiedicat pe Coyne si echipajul sau sa vorbeasca despre experienta avuta. Lui Coyne i-a fost permis chiar sa povesteasca incidentul, în 1978, la o reuniune ONU, dedicata fenomenului OZN si sponsorizata de statul Grenada.
Acest incident nu este singurul în care avioane conventionale au avut întâlniri cu obiecte neidentificate. Multi membri ai echipajelor marilor companii aeriene au vazut obiecte neobisnuite lânga aeronavele lor, dar au fost reticente sa-si spuna povestile lor în public.
În 1973, profesorul Sturrock a realizat o ancheta în rândul membrilor ramurii din San Francisco a Institutului American de Aeronautica si Astronautica, întrebând daca OZN-urile sunt o problema semnificativa stiintific. Din cei 1175 de membri, au raspuns 423, cei mai multi fiind nesiguri sau neutri. Aproximativ 5% au spus ca au raportat fenomene aeriene anormale pe care nu le-au putut identifica, cifra tipica si pentru ansamblul populatiei. În 1975, Sturrock a facut un studiu similar si cu membrii Societatii Americane de Astronomie. Din 2600 chestionare au fost returnate peste 1300. Doar doi membri s-au oferit sa renunte la anonimat si Sturrock a remarcat ca subiectul OZN a fost, evident, unul foarte sensibil pentru majoritatea colegilor. Cei mai multi erau sceptici fata de ipoteza extraterestra. Dar, în mod semnificativ, doar 29% dintre cei care au consacrat mai putin de o ora de lectura acestui subiect favorizau un studiu suplimentar, fata de 68% dintre cei care a petrecut peste 300 de ore.
DAN D. FARCAS
Comentarii