In episodul de saptamana trecuta mentionam ca Robert Hastings, neobositul investigator al conexiunilor dintre aparitiile OZN si armamentul nuclear, a postat recent un articol in care critica realizatorii unui serialul TV despre OZN-uri „UFOs Declassified”, pentru Canalul Smithsonian. Hastings crede ca acest serial continua politica de dezinformare si ridiculizare a fenomenului OZN, recomandata mediilor de informare de catre CIA inca din 1953.
Hastings s-a concentrat asupra unui episod intitulat „Piloti martori oculari” si respinge doua dintre ele ca erori de perceptie umana, marturie suspecta si/sau interpretarea eronata a datelor radar. Exceptia a fost incidentul din 2007, petrecut deasupra Canalului Manecii, in care pilotul Ray Bowyer, de la Aurigny Air Services, a raportat ca vede doua OZN-uri uriase, in forma de trabuc, obiecte care au aparut, de asemenea, pe un radar de la sol. Potrivit producatorilor episodului, acest caz, probabil, „va ramane pentru totdeauna un mister”, un mod de a evita sa se spuna ca cele doua obiecte enorme, observate de pilotii de pe doua aeronave diferite si de toti pasagerii uneia dintre ele, au fost, potrivit tuturor dovezilor, OZN-uri.
Incidentul din Alaska
Dar – in viziunea lui Hastings – eforturile sustinute ale autorilor serialului TV „UFOs Declassified” de a demonta natura anormala a fenomenului OZN, concomitent cu ascunderea interesului extrem al comunitatii de militari si de informatii privind acest fenomen, este cel mai bine ilustrat de incidentul din 1986, petrecut deasupra peninsulei Alaska, inclus in film.
Pe 17 noiembrie 1986, avionul cargo Japan Airlines (JAL) numarul 1628, zbura de la Paris spre aeroportul Narita din Tokio. La ora locala 17:10, la o altitudine de 10.600 metri, deasupra Alaskai, pilotii au urmarit, vizual si pe radarul de bord, timp de peste o jumatate de ora, doua tinte mici si una enorma. Cel putin una dintre tinte a fost confirmata si de la sol, de radarul militar si cel al Administratiei Aviatice Federale (FAA) din SUA.
Asa cum povestea pilotul-sef Kenju Terauchi, cu o vechime de 29 de ani la mansa: „Deodata, la 600 de metri sub noi am vazut ceva care semana cu doua fasii de lumina. Am luat legatura cu turnul de control din Anchorage. Mi-au spus ca pe radarul lor nu se vede nimic”. Obiectul isi ajusta viteza si pozitia in functie de avionul lor „de parca s-ar fi jucat cu noi… accelera, se oprea, inainta cu viteza noastra, in aceeasi directie, ca si cum ar fi stat nemiscat, apoi schimba din nou directia. Este imposibil ca un avion sa zboare astfel. Daca am fi incercat, ne-am fi rupt in bucati in vazduh”. Dupa cinci minute, obiectul s-a topit in intuneric, dar curand a aparut un altul, mult mai mare, „de cateva zeci de ori mai mare decat un jumbo jet” (care are 70 de metri lungime), scaldat intr-o lumina albastra. Din nou, radarul turnului de control nu vedea nimic. Apoi si acest obiect a disparut. Terauchi a mai observat si cateva siluete neobisnuite deasupra localitatii Fairbanks (Alaska).
Filmul pentru canalul Smithsonian afirma ca pilotul veteran Terauchi a fost singurul, dintr-un echipaj de trei persoane, care a raportat o nava imensa, intunecata, avand forma de nuca, incinsa cu lumini in jurul sau, ceilalti raportand doar niste lumini. Concluzia realizatorilor filmului a fost ca Terauchi a imaginat doar o nava de care ar fi fost atasate luminile. Dar ufologul Dr. Richard Haines, psiholog pensionar, care l-a intervievat Terauchi pe indelete, spunea: „El a fost pe partea stanga, acolo unde se vedea si obiectul si nu cred ca primul ofiter a parasit locul sau ca sa vina sa se uite pe acea fereastra”. Cu alte cuvinte, motivul pentru care Terauchi a furnizat un raport de observare mai detaliat decat ceilalti a fost ca avea o vizibilitate mai buna asupra navei necunoscute.
Producatorii show-ului au mai incercat sa-l discrediteze pe capitanul Terauchi prin mentionarea faptului ca el a recunoscut ca a vazut, si in alte dati, in timpul carierei sale ca pilot comercial sau militar, obiecte aeriene neidentificate, deci era un „repeater” – cum a intonat solemn naratorul, ceea ce insemna automat ca el ar fi fost un observator nesigur, deci ca marturia lui nu poate fi de incredere. Asadar – in viziunea realizatorilor – cineva care raporteaza un OZN este suspect; cine raporteaza mai multe, in mod clar nu poate fi crezut.
In realitate, insa – spune Hastings – un numar mare de piloti comerciali au raportat ca au vazut OZN-uri de mai multe ori; e drept, spuneau asta de obicei numai dupa ce s-au pensionat, din cauza stigmatului public atasat celor care vad si descriu lucruri ciudate pe cer. Asa cum au declarat multi piloti, in mod repetat, in timpul unor interviuri in diferite filme documentare din ultimii ani, cariera lor ar fi fost probabil terminata daca ar fi fost la fel de sinceri ca Terauchi.
Aceasta retinere a pilotilor fusese consolidata in mod dramatic in 1953, atunci cand Statele Majore Reunite ale SUA au promulgat regulamentul JANAP-146, care ordona ca pilotii militari si cei comerciali care observa un OZN sa completeze imediat, inca in timpul zborului, un raport CIRVIS (instructii de comunicare pentru raportarea unei observatii vitale pentru informatii). Scopul unei astfel de raportari in timp real, inclusiv mentionarea ceruta privind altitudinea si directia de zbor a obiectului aerian neidentificat era de a permite ca, de pe cea mai apropiata baza US Air Force, sa poata fi lansate avioane de vanatoare pentru a intercepta intrusul. Regulamentul spunea, de asemenea, ca rapoartele sunt strict secrete, avertizand ca pilotul implicat risca sanctiuni severe in cazul in care ar discuta ulterior, in public, cele declarate in raportul CIRVIS. Hastings mentioneaza ca pilotii nu au agreat aceasta cenzura. El aduce drept argument un articol din numarul din 22 decembrie 1958 al publicatiei Newark Star-Ledger, pe care il reproduce in facsimil si din care citeaza cateva pasaje.
Cenzurari ridicole
„Un grup de peste 50 de piloti de curse aeriene comerciale de top, toti cu vechime de mai bine de 15 ani, cu mari companii, au criticat ieri, ca fiind «dincolo de ridicolul absolut» politica Air Force de stricta cenzurare, ignorare si negare practicata in privinta obiectelor zburatoare neidentificate». Unul dintre acestia a numit politica Air Force «o lectie de minciuna, intriga si atitudinea de Big Brother duse la extrem». Fiecare dintre piloti a zarit cel putin un OZN, majoritatea mai multe (pasaj subliniat de Hastings). «Ni se ordona sa raportam toate OZN-urile, a spus unul, dar atunci cand o facem, suntem tratati ca incompetenti si ni se spune sa tacem. Acelasi pilot a indicat ca Statele Majore Reunite cer sa se acorde prioritate radio maxima pentru rapoarte OZN venite de oriunde din lume, dar precizeaza, in acelasi timp, ca orice pilot care nu reuseste sa mentina apoi secretul absolut poate primi pana la zece ani de inchisoare si o amenda de 10.000 de dolari”.
Hastings mai observa ca cei de la canalul Smithsonian au mentionat ca fostul sef pentru prevenirea si investigarea accidentelor de la Administratia Federala a Aviatiei (FAA), John J. Callahan, sustine in mod deschis si inflexibil realitatea cazului OZN din 1986 din Alaska. Ei au mentionat si faptul ca acest caz a facut obiectul unei intalniri, in februarie 1987, la sediul central al FAA, cu trei agenti FBI si trei ofiteri CIA. Dar ei omit analiza convingatoare a cazului, facuta de Callahan, ca si faptul ca la intalnirea de la FAA unul dintre ofiterii CIA a spus celor prezenti, despre incidentul OZN: „Acest eveniment nu a avut loc, noi nu am fost niciodata aici, confiscam toate aceste date si sunteti cu totii supusi unui juramant de a pastra secretul”. Potrivit lui Callahan, ofiterul CIA i-a mai precizat dupa aceea, in particular, ca daca guvernul ar spune publicului american ca echipajul aeronavei s-a intalnit cu un OZN, aceasta ar provoca panica in intreaga tara.
In incheiere, Hastings comenteaza ca, in cele din urma, articolul sau va fi citit probabil de cateva mii de persoane, in timp ce filmul facut de Smithsonian va fi vazut de cateva milioane de telespectatori, care nu vor banui ca sunt dezinformati. Iar CIA, implicata pe ascuns, va fi foarte multumita.
DAN D. FARCAS
Comentarii