Rapiti de OZN-uri

          Întâlniri stranii în Florida
          
          K.T.

          Întâlniri stranii în Florida
          
          K.T. Frankovich este autoare de carti si de eseuri si provine dintr-o familie de renumiti cineasti. Ea însasi e cunoscuta ca un fotograf si cineast de succes al faunei salbatice, deci e o foarte buna observatoare si se simte in largul ei, în locurile neumblate.
          
          In mai 1992 – spune K.T. – se plimba, cu doi câini mari tinuti în lesa, într-un crâng de lamâi din sudul peninsulei Florida. Orientându-se spre un zgomot puternic, asemanator celui de taiere a unui copac cu toporul, a vazut o fiinta stranie, înalta de circa 1,40 metri, cu pielea de culoare „roz-cenusie”, parca de plastic (a fost prima intânire). Îmbracamintea sa avea un aspect metalic. Capul era disproportionat de mare, ochii migdalati si imensi, complet negri. Avea doua nari minuscule, gura era doar o mica taietura, iar urechile erau mici, plasate mai jos decât la oameni si lipite de cap. Bratele si mâinile erau neverosimil de subtiri si lungi, terminate cu câte sase degete. Daca torsul era mic, în schimb coapsele si picioarele erau extraordinar de musculoase, ca ale unui atlet bine antrenat. Labele picioarelor erau din nou foarte mici, încaltate cu acelasi material cu aspect metalic.
          „Am fost socata – spunea ea – nu atât la gândul ca m-ar putea ataca. M-am întâlnit cu multe animale periculoase, în viata mea. M-a socat faptul ca nu-l puteam identifica. Si cred ca faptura era tot atât de socata ca si mine. Stateam amândoi încremeniti, privind unul la altul. În mod curios, câinii, de obicei agresivi, s-au culcat cu botul pe labe”. Dupa câteva secunde, poate zeci de secunde, faptura a rupt-o la fuga, cu salturi ca de cangur, de aproape un metru înaltime. Ea a început sa alerge dupa el. Câinii fugeau alaturi, dar nu latrau. Dupa câteva sute de metri, omuletul a tâsnit într-un soi de bârlog, sub o tesatura de crengi si radacini. În acelasi moment, ea a fost izbita de un miros oribil, ca o combinatie de acid sulfuric si formaldehida, care i-a ars narile. În clipa urmatoare, si-a dat seama ca probabil mai erau si altii asemanatori în tunel, drept pentru care a început sa fuga în sens invers si nu s-a oprit decât dupa vreo doi kilometri.
          A doua întâlnire Dupa doua saptamâni, într-o seara, K.T. statea de vorba la telefon cu o prietena, singura careia îi împartasise patania. Dintr-o data, a vazut un fel de baloane verzi, rostogolindu-se de-a lungul liniei pe care peretele se întâlnea cu tavanul si trecând apoi în bucatarie. În clipa urmatoare, a zarit prin fereastra deschisa doua fapturi, la fel cu cea intâlnita în crâng, care o priveau. Aparent, erau mama si fiu. Prietena ei, de la celalalt capat al firului, tipa sa anunte politia, dar K.T. era fascinata si continua sa-i relateze întâmplarea cu vocea scazuta. Fiinta feminina a ridicat la un moment dat mâna, cele sase degete fiind din nou clar vizibile, iar K.T. i-a raspuns tinând si ea mâna ridicata, dupa ce lasase telefonul în poala. În acest timp, auzea cu urechile mintii „protectoare a vietii, protectoare a vietii”. A înteles ca epitetul se referea la ea, dar si vizitatoarea era o „protectoare a vietii”. Si K.T. avea un copil, ceea ce facea ca sentimentele reciproce sa fie si mai intense. A raspuns, în gând, „multumesc, multumesc”. Nu si-a coborât mâna decât atunci când începuse sa o doara foarte tare. În clipa urmatoare, cele doua fiinte s-au întors si s-au îndepartat în salturi. K.T. a mai spus la telefon „E totul în regula, nu-ti face nici un fel de griji”, dupa care, desi prietena ei era isterizata, ea a închis si a iesit sa mai vada o data vizitatorii, dar acestia disparusera. Si o întâlnire de un alt tip
          A doua zi, curiozitatea a dus-o pâna la bârlogul din crâng, dar nu a îndraznit sa intre. Mirosul disparuse. Dar o masina de teren mare si neagra venea drept spre ea, printre pomi; în ea, doi insi, amândoi în costume negre si cu ochelari de soare. Numerele de înmatriculare erau guvernamentale. Unul dintre ei a întrebat-o: „Ati vazut cumva ceva neobisnuit în zona?” Ea nu era însa în dispozitia de a le povesti, lor sau oricui altcuiva, cele întâmplate. Respectivul i-a înmânat o carte de vizita, cu emblema Casei Albe, dar fara a preciza vreun departament, pentru cazul în care, vreodata, ar avea totusi ceva de relatat. Apoi, dupa o scurta conversatie, au plecat. Apoi, timp de trei luni i-a tot revazut, de parca ar fi urmarit-o, inclusiv, de mai multe ori, în apropierea casei sale.