Respiratia mortii

    
     Privindu-se în ochi si facându-si curaj se îndreaptara catre camera de la strada. Acolo îl gazduisera pe strain.
    
     Privindu-se în ochi si facându-si curaj se îndreaptara catre camera de la strada. Acolo îl gazduisera pe strain. „În fond, cine capra masii e asta? Suntem în casa noastra, nu? Trebuie sa stim ce se întâmpla”, gândise cu voce tare batrânul, mai mult pentru a obtine aprobarea consoartei. „Da, si coana Maria mi-a zis azi dimineata, când a trecut de la biserica – vezi ca-i ceva necurat în strainul ala de zici ca-l tii -, vorba ta, e casa noastra, iar aici sa nu faca prostii, ca…”. „Prostii!”, se oprise batrânul cutremurat. „Ce vrei sa spui prin prostii?” „Ei, stii si tu, prostii d-alea, vraji si mâte negre…”. „Doamne ajuta”, se mai închina o data batrânul. Puse mâna pe clanta. Cu o zi înainte, strainul cazuse extenuat în fata curtii lor. Batea vântul dinspre întinderi, aducând nori grosi de praf. Pe strada nu mai era nici tipenie. Batrânul se aplecase asupra lui, îl ajutase sa se ridice si-l îndrumase în casa. Era tare prapadit, nici sa vorbeasca nu mai putea. Îi dadusera camera de la strada, pe care o tineau pentru oaspeti. Dar, peste noapte, copacii din jurul casei se uscasera, animalele din sat parca înnebunisera, pamântul se crapase în curti si pe strada si asupra satului atârna un cer acoperit de tone de praf.    
     Batrânul deschise usa. O rasuflare dogoritoare îl izbi peste fata. Patrunse primul. Pe masura ce încaperea i se dezvaluia, simtea ca o coama de par inexistenta i se zburleste pe spate. Batrâna se lipi de el. Ca un singur corp tremurând, îsi facura drum catre pat printre turturii crescuti din tavan, negri si luciosi, ferindu-se de rasuflarile aburite, tâsnite din porii deschisi ai peretilor. Un ochi de apa se prefacu în fata lor într-un chip strâmb si buhait. Îl ocolira si-si strânsera mai bine hainele pe lânga corp, în timp ce broboane mari de sudoare le brazdau fruntea. La fiecare expiratie dogoarea le ardea obrajii, în timp ce, la fiecare inspiratie a celui întins pe pat, frigul le scormonea coastele. Brusc, batrânului i se paru ca dintotdeauna cunostea aceasta respiratie. Dar era oare posibil sa fie respiratia Ei?    
     Ocolira patul transformat într-un bloc de gheata neagra. Privira înfricosati. „Doamne, câta frumusete?!”, gândi batrâna înmarmurita, privind trupul slabit si fata fara cusur, cu ochi aprinsi de febra. „E superba!”, îsi sopti batrânul, simtind o tresarire de viata în madulare, asa cum contempla naucit formele slabite si fata perfecta, mângâiata de suvite negre ca abanosul.    
     – Isuse, cine esti, ce faci în casa noastra? îngaima el.    
     – Coana Maria-mi spunea…    
     – Mai da-o-n masa si pe coana aia, se rasti agitat.    
     – Nu mai rezist mult. Mi-a venit de hac tâmpita, horcai strainul, apoi adunându-si fortele: Nimic n-o sa mai aiba rost. Nici n-o sa stiti sa va puneti întrebarea – pentru ce totul? La ce bun? Eu va mai dadeam un rost existentei.    
     – Nu înteleg nimic! latra batrâna speriata.    
     – Si voi, hi, hi, hi, se îneca încercând sa râda. Si voi ce mai sperati? Deja la 70 de ani. Nenorocitilor, asa, batrâni, o vesnicie, ooh, ce blestem. Nu pot sa va mai fac decât un singur serviciu în schimbul bunatatii voastre.    
     – Nu stiu despre ce vorbesti, se rasuci batrâna prinsa ca într-un cleste înrosit atunci când în sfârsit întelesese. Nu putea fi sigura de adevar, dar daca chiar era, atunci, atunci…    
     – Grabiti-va, se poticni suierat strainul. Nu mai rezist.    
     – Grea alegere, Dumnezeule mare, ce sa facem?    
         
     ***    
         
     Doctorul respira îndelung, vadit încurcat. Se întoarse si ridica din umeri spre politist:    
     – Pur si simplu nu-mi dau seama ce au. E o stare… de neexplicat. De parca ar fi, ar fi… În fine, nu exista termen pentru asa ceva. Pur si simplu, asa ceva nu se poate întâmpla. Trebuie sa chem pentru o expertiza mai amanuntita de la spitalul din oras sau de la procuratura. Da, chiar asa.    
     Îsi închise trusa si întoarse spatele celor doi batrâni nemiscati. Erau întinsi pe pat cu ochii sticlosi atintiti în tavan. În curând procesele din organism urmau sa înceteze pe rând, celulele pielii fiind ultimele supravietuitoare. Apoi aveau sa putrezeasca si sa se transforme în tarâna, sub ochii uimiti ai specialistilor. Probabil ca vor fi trecuti într-una din cartile despre enigme neelucidate.