SFIDARILE PARAPSIHOLOGIEI

          Halucinatiile porti spre universuri paralele?
          
          În spitalele psihiatrice din întreaga lume sunt internati pacienti cu halucinatii vizuale. De multe ori acestea sunt provocate de crize de delirium tremens, dar si recurgerea la droguri poate fi inclusa printre sursele frecvente.

          Halucinatiile porti spre universuri paralele?
          
          În spitalele psihiatrice din întreaga lume sunt internati pacienti cu halucinatii vizuale. De multe ori acestea sunt provocate de crize de delirium tremens, dar si recurgerea la droguri poate fi inclusa printre sursele frecvente. Problema este însa alta: multa vreme, nici un psihiatru nu a fost dispus sa creada ca imaginile halucinatorii pe care bolnavii le acuza ar putea fi de fapt niste reprezentari reale, pe care acestia le vad în realitate, si nu simple plasmuiri ale unor minti bolnave. Situatia s-a schimbat însa într-o mare masura începând de prin anii 1970…
          
          Teorii si controverse
          
          …când Dr. Krohalev, de la o institutie psihiatrica din orasul Perm, în Rusia, a avut ideea ca halucinatiile sunt de fapt imagini reale produse de creier printr-un anume mecanism patogenetic si în acest caz ele ar trebui sa poata fi înregistrate. Aceasta a generat mari controverse printre specialisti si o mare abundenta de teorii care încercau sa lamureasca mecanismele producerii halucinatiilor: alterarea morfologica a unor elemente periferice ale receptorului optic (ochiul – opacifieri ale corneei sau cristalinului, afectiuni ale retinei sau nervului optic etc.), excitatii mecanice la nivelul centrilor psihosenzoriali, un deficit al circulatiei sangvine corticale, procese de tip holografic (teoria din 1971 a lui V.T. Bahur)… De fapt înca din 1889 se obtinusera rezultate spectaculoase, cum ar fi demonstratia de catre F. Grinn ca privind timp de 15 secunde un bec extrem de puternic si atintind apoi imediat privirea asupra unei placi fotosensibile timp de 1 minut, se imprima pe aceasta conturul microscopic al filamentului becului…
          
          Spatiul halucinator
          
          Aprofundând asemenea cercetari, J.R. Smithies publica în 1958 cartea „Asupra spatiului si timpului imaginilor”, în care demonstreaza existenta unor proprietati topologice si metrice ale imaginilor halucinatorii, moment în care este elaborata si notiunea de „spatiu halucinator”. Asupra acestuia se emite ipoteza ca ar putea apartine unui teritoriu cu proprietati speciale si posedând caracteristici care s-ar putea sa nu fie euclidiene. Krohalev enunta cu aceasta ocazie ipoteza ca în producerea halucinatiilor vizuale are loc o anteroproiectie a imaginilor în spatiul halucinator din câmpul vizual, ele fiind vehiculate de o purtatoare electromagnetica si ca urmare putând fi fotografiate. Folosind un aparat de fotografiat la care adaugase un manson de la o camera destinata fotografierii subacvatice, pentru obscurizarea spatiului în care se formeaza imaginea halucinatorie, Krohalev reuseste sa obtina primele fotografii ale halucinatiilor produse de o criza de delirium tremens.
          
          Fotografiile lui Fukurai
          
          Dar cercetarile sale fusesera devansate înca din 1910 de fotografiile japonezului Tomokichi Fukurai. El reuseste sa obtina pe hârtie fotografica imaginea uneia din ideogramele alfabe-tului japonez, în timpul experimentelor de clarviziune cu Dna Ikuko Nagao, sotie de judecator (imaginea se putea obtine chiar si pe filme ambalate opac, chiar daca erau multistratificate). El numeste acest procedeu nengrafie si îl descrie câtiva ani mai târziu la un congres international de psihologie la Londra. Cum se întâmpla însa atât de des, singura urmare este ca experimentele genereaza suspiciuni si, calomniat, Fukurai este obligat sa demisioneze din învatamânt. Dna Nagao accepta sa fie verificata de o comisie si face demonstratii clare. Cu toate acestea, dupa un numar de asemenea demonstratii i se spune ca …triseaza. Tulburata, va alege solutia ultima a japonezilor: sinuciderea. Dupa doar câtiva ani, Fukurai alege si el aceeasi solutie. Ideea sa ramâne însa si în 1933, Koichi Mita uimeste o audienta de peste 4000 de persoane „nenagrafiind” imaginile fetei nevazute a Lunii. Imaginile, imprimate de Mita pe sase filme, vor fi pastrate ca document. Confirmarea vine de-abia în 1959, când o sonda spatiala ruseasca fotografiaza pentru prima oara direct aceasta zona necunoscuta pâna atunci pamântenilor…