In ultimul timp au aparut mai multe lucrari care si-au propus estimarea numarului de locuri in care ar putea exista viata si inteligenta in Univers. Rezultatele sunt mai pesimiste decat s-a crezut inainte.
Exista aproximativ 100 pana la 400 de miliarde de stele in galaxia noastra, Calea Lactee. Fiecare stea din cer gazduieste probabil cel putin o planeta. Telescopul spatial Kepler al agentiei spatiale americane a petrecut noua ani intr-o misiune de vanatoare de planete, identificand cu succes mii de exoplanete din galaxia noastra. Conform unor estimari conservatoare, 7% din stelele asemanatoare Soarelui ar putea gazdui in preajma lor lumi locuibile. Dar rata ar putea fi si mult mai mare.
Intr-un articol publicat in noiembrie 2013, un grup de astronomi estimase ca in galaxia noastra ar exista cam 11 miliarde de planete de tipul Pamantului. Dar o alta estimare, facuta in noiembrie 2020 de NASA, a redus acest numar la doar 300 de milioane.
Povestea Universului
Oamenii de stiinta considera, la ora actuala, ca varsta Universului observabil este de circa 13,8 miliarde de ani, socotiti de la un faimos inceput, numit „Big Bang”. Din nori de hidrogen si heliu s-au nascut mai intai stele de generatia intaia, care si-au terminat existenta in explozii spectaculoase, creand totodata elemente chimice mai complexe. Au urmat stelele de generatia a doua si, dupa ce si acestea si-au trait traiul, stele de generatia a treia. Sansa ca pe Pamant gasim practic toate elementele chimice din corpul uman, vine din faptul ca Soarele este o asemenea stea de generatia a treia.
Dar planeta noastra a beneficiat si de nenumarate alte circumstante favorabile. Ea poseda o gravitatie capabila sa retina apa si atmosfera (spre deosebire de ceea ce s-a petrecut cu vecina noastra, planeta Marte). Timp de peste 4 miliarde de ani, Pamantul a ramas in interiorul „zonei locuibile circumstelare” (englezii ii mai spun Goldilocks), avand orbita foarte apropiata de un cerc, astfel incat pe suprafata sa a existat mereu apa lichida, nici prea multa, nici prea putina. (Spre deosebire de Venus, unde apa s-a evaporat treptat din cauza caldurii, planeta devenind un iad al efectului de sera). Daca suprafata Pamantului ar fi fost perfect neteda, ea ar fi fost complet acoperita de un ocean adanc de 2,7 km. Pentru comparatie, Europa, un satelit al lui Jupiter, putin mai mic decat Luna, este acoperit uniform, sub o crusta de gheata, de un ocean de apa lichida adanc de 100 km.
In interiorul Pamantului au existat suficiente elemente radioactive pentru a mentine o temperatura capabila sa produca, printre altele, tectonica placilor, deci sa formeze munti si tarmuri foarte lungi si neregulate. A fost de asemenea importanta acea compozitie speciala a crustei care ii permitea sa se indoaie si sa se rupa. Ca rezultat al acestor conditii, reunite, la ora actuala aproape 30% din suprafata Pamantului este uscat, deci se afla deasupra nivelului marii, o proportie ideala intre uscat si ocean. In plus, continentele au o distributie echilibrata pe glob.
De asemenea, a fost esential faptul ca ziua a avut 24 de ore, ceea ce a asigurat ca diferentele de temperatura intre zi si noapte sa fie rezonabile. La fel de importanta a fost si inclinarea, de 230, a axei de rotatie a Pamantului, ceea ce a asigurat o succesiune benefica a anotimpurilor. In ambele cazuri, un rol important l-a avut satelitul nostru natural, cel mai mare din Sistemul Solar, raportat la planeta pe care o insoteste. Luna produce, intre altele, maree importante in oceane, dar si in scoarta pamanteasca. Acest „masaj” al crustei elibereaza si echilibreaza, putin cate putin, energiile telurice, care altfel ar putea deveni devastatoare. De asemenea, fluxurile si refluxurile produse de Luna au stabilizat si au incetinit ritmul de rotatie al Pamantului.
La norocul nostru pare sa fi contribuit si planeta Jupiter, care, prin masa sa, de 318 ori mai mare decat cea a Pamantului, a actionat ca un „aspirator gravitational”, eliberand spatiul din jurul nostru de multi asteroizi si meteoriti care altfel s-ar fi putut indrepta catre noi. Daca Jupiter nu ar fi fost in pozitia sa actuala, numarul de asteroizi care cad pe Pamant putea sa fi fost chiar si de 10.000 de ori mai mare, ceea ce ar fi pus sub semnul intrebarii existenta unei vieti avansate. In schimb, daca planetele gigant Jupiter si Saturn ar fi fost mai mari, sau mai aproape de Soare, ele ar fi putut destabiliza si chiar distruge Pamantul.
Scutul furnizat de campul magnetic pamantean, datorat miezului de fier si nichel al planetei noastre, ne-a protejat de particulele cosmice periculoase. Un astfel de sistem de aparare nu se gaseste pe orice corp ceresc. Am beneficiat, de asemenea, si de alte sanse, de exemplu, de faptul ca nu au trecut prin zona stele ratacitoare care puteau perturba orbita Pamantului, scotand-o din zona favorabila, sau de faptul ca Soarele nu face parte dintr-un sistem dublu sau multiplu si asa mai departe.
Exista, de asemenea, si o „zona galactica locuibila”. Pamantul se afla intr-o regiune cosmica mai linistita, nici prea aproape de centrul galaxiei, unde exploziile violente ale unor supernove ar steriliza prea des planeta, interzicand sau incetinind evolutia formelor de viata, dar nici prea departe, la periferie, unde nu exista destule elemente grele pentru a se aglomera in planete de soiul Pamantului.
Aceste conditii fac din planeta noastra un loc cu totul special. Chiar daca, teoretic, in Galaxie exista multe planete de tipul Pamantului, asezate in clipa de fata in „Goldilocks”, doar extrem de putine au fost la fel de norocoase, timp de 4,5 miliarde de ani, neintrerupt.
Intr-o noua lucrare, cercetatorii de la Oxford teoretizeaza ca evolutia pe Pamant de la Big Bang pana in ziua actuala a implicat o serie de ceea ce ei numesc „tranzitii evolutive” care au fost ajutate de intamplare. Acestea includ aparitia vietii primitive din materia non-vie (cunoscuta sub numele de abiogeneza), acum circa 4 miliarde de ani, viata eucariota (cu celule care au un nucleu inchis), in urma cu aproximativ 1,8 miliarde de ani, aparitia reproducerii sexuale, acum 1,2 miliarde de ani, apoi a pluricelularelor si a inteligentei. Daca viata inteligenta exista pe alte planete, ar fi trebuit sa fi trecut printr-o serie de tranzitii evolutive comparabile, dar procesul putea dura mai mult decat viata planetei. Caracterul acestor tranzitii, analizat statistic, sugereaza o evolutie extrem de norocoasa care ne-a dus la civilizatia pamanteana de astazi.
Opinii pesimiste
Nu este imposibil deci sa fim singurul loc in Galaxie in care s-a atins vreodata acest nivel. Aceasta este asa-numita „Ipoteza a Pamantului Rar” emisa de Peter D. Ward si Donald Brownlee. Astronomii Guillermo Gonzalez si Jay W. Richards sunt chiar mai pesimisti. Ei au estimat ca in galaxia noastra s-ar putea naste doar 0,01 civilizatii tehnologice, ceea ce inseamna, spus mai clar, ca exista o singura civilizatie ca a noastra la 100 de galaxii.
Desigur, stim ca in Universul nostru observabil sunt sute de miliarde de galaxii. E drept, nu toate galaxiile seamana cu a noastra. O estimare spune ca doar 2% din galaxii sunt suficient de „bogate in metale” pentru a asigura existenta unor planete de tipul Pamantului. Dar, chiar si in varianta cea mai pesimista, ar mai ramane loc pentru vreo 20-30 de milioane de civilizatii in Universul observabil, desi biologul evolutionist american Stephen Jay Gould opina ca, daca ar fi reluata evolutia vietii pe Pamant, „ar fi o sansa foarte mica sa mai apara ceva de genul inteligentei umane”.
Dar marile obstacole s-ar putea afla si in viitorul nostru. Profesorul Brian Cox crede ca progresele in stiinta si inginerie duc in cele din urma la distrugerea civilizatiilor. El a spus ca o lume care are puterea de a se distruge are nevoie de solutii globale de colaborare pentru a preveni acest lucru. Un studiu, publicat pe 14 decembrie 2020, in baza de date arXiv, care a folosit astronomia moderna si modelarea statistica, considera ca majoritatea civilizatiilor extraterestre care ne-au punctat vreodata galaxia s-au sinucis deja. Iar civilizatiile supravietuitoare sunt prea departe unele de altele, in spatiu, dar si in timp, pentru a putea comunica intre ele.
E drept, unii isi mai amintesc si de asa-numita ipoteza a „gradinii zoologice”, care sustine ca viata extraterestra inteligenta este aici, dar evita in mod deliberat orice contact cu viata de pe Pamant pentru a permite evolutia sa naturala. Pacat insa ca nimeni nu indrazneste sa gandeasca si ceva mai departe, la faptul ca civilizatiile supravietuitoare foarte vechi vor poseda obligatoriu si o stiinta care nu se compara cu a noastra, iar daca Pamantul e atat de „rar”, vor fi stiind sa ne pretuiasca asa cum se cuvine.
DAN D. FARCAS
Comentarii