Avem un al saselea simt?

          Va aflati in autobuz, lume multa in jur, va gânditi la problemele pe care le aveti de rezolvat, dar deodata un frison scurt va izbeste in ceafa, muschii se tensioneaza si o neliniste interioara va face sa aveti certitudinea ca sunteti privit insistent de cineva. Deseori, un asemenea scenariu se confirma, trimitându-ne cu gândul la existenta unui al saselea simt, necunoscut si straniu.

          Va aflati in autobuz, lume multa in jur, va gânditi la problemele pe care le aveti de rezolvat, dar deodata un frison scurt va izbeste in ceafa, muschii se tensioneaza si o neliniste interioara va face sa aveti certitudinea ca sunteti privit insistent de cineva. Deseori, un asemenea scenariu se confirma, trimitându-ne cu gândul la existenta unui al saselea simt, necunoscut si straniu. Telepatie, hazard, paranoia? Lucrurile nu trebuie privite simplist, iar unii oameni de stiinta studiaza de multi ani acest – sa-i spunem, deocamdata – fenomen.
          
          „Autostrazile gândirii” ne conduc pe toti catre tarâmurile telepatiei, potrivit biochimistului Rupert Sheldrake. Astfel, oamenii ar fi legati intre ei prin „câmpuri de influenta”, invizibile, pe care spiritul fiecarui individ se poate plimba in voie. In functie de persoana, anumite informatii circula mai usor sau mai greu decât altele, dar si tipul de informatie transmisa influenteaza procesul respectiv. Mai mult decât atât, chiar câmpurile au memorie, inregistrând – cu incepere din negura timpului – experientele traite, care l-au ajutat pe om sa supravietuiasca. Odata stocata in câmp, informatia se transmite in mod automat catre generatiile urmatoare. Cum anume? Aici, misterul persista. Totusi, intuitia ne determina sa continuam linia rationamentului cu ideea ca, de exemplu, senzatia (confirmata) ca suntem priviti din spate vine dintr-o epoca indepartata, când omul era o prada pentru salbaticiunile carnivore si când detectarea acestora in preajma insemna salvarea vietii.
          
          O teorie in oglinda, cam asa ar putea fi considerata demonstratia lui Sheldrake, pe care psihologia experimentala, cu toata bunavointa, nu a putut s-o confirme. In schimb, apare ideea inversa: nu un subiect oarecare este privit insistent de cineva, ci subiectul insusi cauta privirea acelei persoane. De asta data, experimentele tind sa arate mai multa ingaduinta, relevând o conditionare mai complexa a fenomenului in discutie. Cea care joaca rolul principal este de fapt privirea pe care noi insine o avem fata de propria persoana, ea determinând si importanta ce o vom acorda privirii celuilalt. Astfel se explica si convingerea noastra ca acel „celalalt” ne priveste, desi noi ii cautam privirea: este inconstienta ca noi declansam fenomenul, dublata de refuzul asumarii rolului respectiv („Nu eu, ci el a facut-o!”).
          
          O credinta populara vine sa intareasca puterea subconstientului ce isi impune regulile in viata noastra cotidiana. Sa ne intoarcem la situatia din autobuz. Creierul stie ca „se zice” despre fiinta umana ca poate detecta o privire venita din spate si lucreaza in consecinta, neglijând posibilitatea procesului invers, descris mai sus. Dar problema inca nu s-a rezolvat. Cum explicam frisonul simtit in ceafa? Experiente realizate cu ajutorul unor nevazatori ofera câteva elemente interesante. De pilda, când un orb se apropie de un obstacol voluminos, el percepe un semnal de alarma, ca pe o senzatie tactila, ca si cum ceva vag, un fel de pânza de paianjen, i-ar atinge pielea. Chiar si cu pielea anesteziata, senzatia nedefinita s-a manifestat, in acelasi mod. In schimb, daca urechile au fost acoperite, „pânza de paianjen” a disparut ca prin minune.
          
          „Vederea” cu urechile, in cazul nevazatorilor, n-ar trebui sa implice nimic senzational, intrucât acestia se orienteaza foarte bine datorita sunetelor din jur. Partea stranie intervine atunci când ei se deplaseaza, in absenta oricaror ajutoare sonore. Psihologii considera ca, de fapt, creierul are capacitatea extraordinara de a percepe cele mai slabe ecouri, cum ar fi fluturarea hainelor, in timpul trecerii pe lânga un obiect solid. Atunci, el intra in alerta, avertizându-l pe nevazator printr-un semnal tactil, in absenta „pânzei de paianjen”. Iar frisonul din ceafa nu ar fi decât o varianta a respectivului semnal. In concluzie, nu privirea, ci poate mirosul celuilalt sau o adiere imperceptibila a respiratiei sale ne da stranii fiori. Ipoteza lasa totusi si numeroase semne de intrebare, care-si pot gasi raspuns, probabil, in acele 90% din capacitatile creierului, inca nefolosite de fiinta umana.