O relicva celebra:      Creierul lui Einstein

          La moartea lui Albert Einstein, în vârsta de 76 de ani, în 18 aprilie 1955, în urma unui accident vascular la nivelul aortei abdominale, nici o ratiune medico-legala nu ar fi impus o cercetare a creierului. De altfel, cauza mortii fiind destul de evidenta, însasi autopsia era mai mult o formalitate legata de certificarea documentata a cauzei mortii.

          La moartea lui Albert Einstein, în vârsta de 76 de ani, în 18 aprilie 1955, în urma unui accident vascular la nivelul aortei abdominale, nici o ratiune medico-legala nu ar fi impus o cercetare a creierului. De altfel, cauza mortii fiind destul de evidenta, însasi autopsia era mai mult o formalitate legata de certificarea documentata a cauzei mortii. Asa încât dr. Harry Zimmerman, prieten apropiat al ilustrului decedat, a declinat „onoarea” de a efectua aceasta macabra operatie, rugând un coleg, patologistul Thomas Harvey, sa o faca în locul sau. Nu i-a trecut prin cap ca acesta va face mai mult decât atât, sustragând incinerarii finale cea mai pretioasa parte a ilustrului corp: creierul.
          La numai 7 ore de la declararea oficiala a mortii, Harvey, dupa ce a terminat cu abdomenul, constatând ceea ce stia, de altfel, dinainte, respectiv cauza mortii, continua autopsia, deschizând calota craniana si extragând creierul. Cântarit imediat, „în stare proaspata”, acesta avea exact 1230 grame. „Normal” – conchide Harvey, desi greutatea medie a unui creier uman este de 1400 grame. La un geniu te-ai fi asteptat, totusi, la mai mult. A doua operatie pe care o întreprinde asupra creierului (corpul deja nu mai prezenta nici-un interes pentru patologist, care se multumeste sa-l închida în graba) este de a-l perfuza prin arterele carotide interne cu o solutie de formalina de 10 la suta. Procedând astfel, se asigura ca solutia folosita la îmbalsamari va ajunge pâna la cele mai fine capilare care iriga creierul. Apoi îl scufunda în întregime în formol si…pleaca din sala de autopsie cu pretiosul trofeu sub brat. Totul s-ar fi petrecut discret si ar fi ramas, probabil, astfel, daca fiul lui Einstein, Hans-Albert, nu ar fi observat urmele autopsiei craniene si nu i-ar fi cerut socoteala lui Harvey, considerând ca acesta violase dorinta lui Einstein de a nu fi transformat cumva în obiect de cult dupa moarte. Harvey însa îl linisteste, asigurându-l ca nu va folosi creierul decât în scopuri strict stiintifice. Pentru moment, deci, posibilul scandal fusese îndepartat si Harvey putea, linistit, sa se dedice „cercetarii” macabrului trofeu. Dar avea el capacitatea si pregatirea stiintifica necesare? Din pacate, cum s-a vazut curând, nici pe departe…
          Tot ce a gasit Harvey mai bun de facut, o data ce s-a vazut cu mâinile libere, a fost sa execute o serie de fotografii ale creierului, din diverse pozitii, inclusiv dupa separarea celor doua emisfere (ceea ce a fost în esenta singurul lucru bun) si sa taie apoi întregul creier în nu mai putin de 240 de cubulete de circa zece centimetri cubi fiecare (ceea ce a fost un veritabil act de vandalism), luând-si însa precautia de a le numerota si a marca pe fotografii pozitia fiecaruia. Aceasta a ramas pentru mult timp, singura „cercetare” întreprinsa. Desi devenise evident ca Harvey nu este capabil de-o cercetare serioasa, toate încercarile de-a i se lua creierul s-au dovedit infructuoase. Însasi armata americana (!?!), care trimisese în acest scop pe dr. Webb Haymacker, s-a vazut refuzata. Dar, cum familia îsi daduse acordul pentru cercetarea creierului de catre Harvey (care abuzase, de fapt, de buna credinta si credulitatea fiului lui Einstein), nici legea n-a avut ce sa faca. Singura consecinta a fost concedierea lui Thomas Harvey din postul de patologist pe care-l ocupa la spitalul din Princeton. Timp de peste 20 de ani nimeni nu s-a mai interesat de el sau de creierul lui Einstein pe care-l detinea. Abia în anul 1978, un ziarist, Steven Levy, izbuteste sa-i dea de urma, în Kansas, unde lucra într-o uzina metalurgica, dupa ce dreptul de practica medicala îi fusese retras în urma ratarii catastrofale a unui test profesional. În prezenta ziaristului, dupa ce, la început, a refuzat sa discute subiectul, Harvey s-a razgândit dintr-o data, scotând la iveala o cutie de carton pe care scria „cidru Costa” în care erau adapostite doua borcane în care pluteau în formol cubuletele cenusii. Articolul scris ulterior de ziarist a readus cazul în actualitate, Harvey primind drept urmare un volum urias de corespondente, din care nu lipseau nici tentante oferte financiare. Dar singurul rezultat al acestei vânzoleli a fost ca Harvey a acceptat sa încredinteze spre examinare 12 cubulete la tot atâtia cercetatori alesi dupa criterii numai de el stiute. Dintre toti doar neuroanatomistul Marian Diamond, profesor la Universitatea Berkeley, si neurologul Britt Anderson, de la Universitatea din Alabama, si-au publicat rezultatele, aratând ca au observat un exces de celule gliale (celule care hranesc neuronii) într-o mica regiune din emisfera cerebrala stânga si o oarecare atrofiere a cortexului frontal (explicabila, probabil, prin vârsta înaintata la care a decedat savantul). Si apoi, din nou, tacere… Abia în noiembrie 1998, Harvey, ajuns la vârsta de 80 de ani, decide fara explicatie sa se desparta de relicva sa (pe care n-o cedase nici pentru cele doua milioane de dolari pe care se spune ca i le oferise Michael Jackson), donând-o doctorului Elliott Krause, succesorul sau peste timp pe postul de patologist la spitalul Princeton.
          „Noi conservam creierul – declara doctorul Krause – pentru ca speram ca în viitor sa avem mijloacele pentru a realiza o analiza genetica ce ne va permite sa descoperim genele care l-au facut pe Einstein atât de inteligent”. O speranta pe care numai viitorul va putea (sau nu) s-o confirme…