Salt ametitor in timp

          Evul întunecat al Universului
          
          Stiinta si, de ce nu, întreaga cunoastere umana traieste una din cele mai fascinante perioade ale îndelungatei sale istorii: un moment de rascruce, când priveste – ar trebui mai bine spus, când are posibilitatea de a privi – în egala masura spre trecutul cel mai îndepartat si spre un viitor la care pâna acum nici nu stia ca poate sa gândeasca. Astfel încât asteptând peste numai 20-30 de ani primele zboruri cosmice care sa inaugureze de fapt era colonizarii spatiale, putem astazi scruta începuturile absolute ale acestui Univers pe care ne pregatim sa-l cucerim.

          Evul întunecat al Universului
          
          Stiinta si, de ce nu, întreaga cunoastere umana traieste una din cele mai fascinante perioade ale îndelungatei sale istorii: un moment de rascruce, când priveste – ar trebui mai bine spus, când are posibilitatea de a privi – în egala masura spre trecutul cel mai îndepartat si spre un viitor la care pâna acum nici nu stia ca poate sa gândeasca. Astfel încât asteptând peste numai 20-30 de ani primele zboruri cosmice care sa inaugureze de fapt era colonizarii spatiale, putem astazi scruta începuturile absolute ale acestui Univers pe care ne pregatim sa-l cucerim. Pâna într-o epoca denumita „Evul cosmic întunecat”, la sfârsitul careia devenim martorii momentului unic…
          
          Când stelele incepeau sa se aprinda…
          
          „Pornit” acum 15 miliarde de ani în uriasa explozie pe care o numim Big Bang, Universul s-a angajat imediat într-un proces de continua expansiune si racire. Primele sale 500 de milioane de ani au fost, dupa expresia cosmologilor, o „era a recombinarii”, în care s-au format atomii de gaz – hidrogen si heliu, mai ales. Din aceasta epoca s-a pastrat pâna în zilele noastre acea „relicva” numita radiatie de fond, care are temperatura de 2,7 grade Kelvin si umple întregul Univers. Urmatoarele 500 de milioane de ani au reprezentat Evul intune-cat, o epoca în care gazul deja rece care umplea spatiul a devenit gazda formarii primelor galaxii. Totul în Univers „era un întuneric ca o mare fara-o raza”, cum spune Eminescu. Pâna în clipa când „s-au aprins” primele galaxii si quasarii – corpurile ceresti cele mai îndepartate de Terra în momentul de fata, formidabile surse de energie provenita, se crede, din „motoarele” lor interne care ar fi nici mai mult nici mai putin decât… gaurile negre! Ei bine, aparitia acestora a re-ionizat atomii, i-a „rupt” din nou în electronii, protonii si neutronii din care erau formati, schimbând astfel înca o data tabloul Universului. Din aceasta etapa nu aveam însa nici un semn. De curând însa o echipa de astronomi ai Universitatii din Hawaii a anuntat descoperirea unei galaxii în care noi vedem astazi aprinderea stelelor care erau pe cale de a se naste la sfârsitul acestui Ev întunecat… Cu alte cuvinte, este pentru prima oara când avem un…
          
          Portret al Universului in tinerete
          
          Quasarii despre care vorbeam mai sus erau pâna acum „martorii” cei mai îndepartati în timp ai stadiilor timpurii ale Universului. „Instantaneul” pe care l-au realizat astronomii, surprinzând palida imagine a unei galaxii care ne dezvaluie detalii din „adâncurile” Evului întunecat, devine astfel primul „portret” al Universului la începuturile copilariei sale. Performanta este uluitoare, daca ne gândim ca aceasta galaxie este de peste o mie de ori mai putin luminoasa decât un quasar. Dar astronomii nu se multumesc, se pare, cu o „lumina” care ajunge la noi dupa o calatorie de 15,3 miliarde de ani, ei vor sa patrunda si mai departe, daca acest „mai departe” exista. Numai ca „aici” imaginile sunt si mai difuze. Pentru a le „vedea” este nevoie de o… lupa. Si Esther Hu, conducatorul echipei din Hawaii, a hotarât sa examineze zonele cele mai îndepartate ale cerului…
          
          Sub lupa… gravitatiei
          
          Atunci când Einstein oferea lumii noua sa teorie a gravitatiei, Teoria Relativitatii Generale, unul din testele imaginate pentru verificarea sa a fost si cel al curbarii razelor de lumina în vecinatatea corpurilor ceresti foarte masive. De aici nu a mai fost decât un pas pâna la ideea de a folosi aceste corpuri ca o lupa! Pentru ceea ce fac ele este acelasi lucru: „îndoaie” razele de lumina si le focalizeaza, realizând, ca si lupa obisnuita, efectul de „marire” a imaginii. Folosind în acest scop un „cluster – un ciorchine – de galaxii” aflate la 6 milioane de ani-lumina (Abell 370), a putut fi amplificata lumina provenind de la o galaxie aflata la 15,5 miliarde de ani-lumina. Nu un quasar, deci, ci o galaxie! Care, oricât de slaba, se vede, totusi, extrem de clar. Ce înseamna aceasta? Amintiti-va efectul aprinderii fazei lungi la o masina când strabate un val de ceata: aproape nu mai vezi nimic, decât o lumina difuza care te zapaceste. Faptul ca galaxia fotografiata se vede clar, asa cum era ea la doar 780 de milioane de ani dupa Big Bang înseamna ca… ceturile începutului aproape se risipisera. „Bariera” Evului întunecat fusese „împinsa” înca mai departe înapoi în timp! Pe „instantaneul” despre care se credea ca este un portret din tineretea sa, Universul se dovedea a fi de fapt un nou nascut… si surprizele nu se opresc aici. Caci, privind Universul printr-o lupa care mareste suficient de mult, descoperim un lucru aproape total neasteptat:
          
          Graunte de timp
          
          Priviti printr-o lupa chiar aceasta pagina pe care o cititi. Cu cât lupa este mai puternica, cu atât veti observa ca fotografiile din revista si chiar literele sunt de fapt formate din nenumarate granule. („Aproximatia” de pixeli a unei imagini). Pentru Richard Lieu, privite printr-o lupa gravitationala, spatiul si timpul se dovedesc a avea acelasi tip de structura! Ceea ce „vedem” noi în fiecare clipa a observatiilor noastre reprezinta de fapt un…
          
          Stop-cadru
          
          Caci, daca am putea „îngheta” spatiul si timpul cum putem face cu un film rulat „pe încet”, am vedea cadru-cu-cadru ceea ce perceptia noastra înregistreaza ca o cursa nebuneasca a timpului purtând cu el „întâmplarile” noastre spatiale! Cât de mult sa încetinim? La nivelul la care duratele sa nu depaseasca… 10 la puterea minus 44 secunde: timpul Planck! „Durata” de-a lungul careia toate fortele din Natura sunt unite în una singura. O bariera dincolo de care accesul pare a ne fi interzis, pentru ca aici gravitatia este atât de puternica încât nici macar spatiul sau timpul nu scapa efectelor sale devastatoare.
          Am gândi, deci: dar cum sa o faci, când nici vorba „când”, nici vorba „unde” nu mai au nici un sens. Si cu atât mai putin „cine” sau „pentru cine”… Asa se face ca, uneori, biroul de lucru al cosmologilor sau al fizicienilor – teoreticieni ajunge parca sa semene cu o stranie masa de montaj dintr-un studio de film. Doar ca imaginile din mâinile lor care prind viata sunt paginile de istorie ale unui Univers care ne gazduieste de peste 15 miliarde de ani si de-abia acum, parca-parca, începe sa ne lase sa întrezarim câte ceva din tainele lui…